Valea Seacă dintre Clăi. Fără Vf. Claia Mare
[fusion_tabs design=”classic” layout=”horizontal” justified=”no” backgroundcolor=”” inactivecolor=”” bordercolor=”” hide_on_mobile=”small-visibility,medium-visibility,large-visibility” class=”” id=””][fusion_tab title=”Detalii traseu” icon=””]
Traseu: Bușteni – Valea Seacă a Jepilor (Valea Seacă dintre Clai) – Șaua Clăii (~ 1850 m) – Retur
Marcaj: Traseu Nemarcat (Vale alpină cu grad de dificultate 1B)
Durata: ~ 8 ore dus-întors, mers lejer și multe pauze
Când: 21 Martie 2015 | Cine: Eu și Adi | Tură de 1 zi
[/fusion_tab][/fusion_tabs]
Care cum ati fost in viata voastra la Busteni în zona telecabinei, stiti ca daca va uitati in sus si putin in stanga, catre munte desigur, din peisaj iese in evidenta… ei bine… o claie. Triunghiulara si ascutita, ca un canin crescut separat in fata celorlalti. Claia Mare. Imediat la baza sa, in dreapta, se vede o vale: Valea Seaca dintre Clai, urmatoarea vale mare dupa Valea Jepilor inspre Sud. Se vede clar in “V”-ul de mai jos.
Hai ca merge pentru incalzire, dupa aproape 6 luni de stat pe bara. Adica ma rog, dupa aproape 6 luni de balaureala nu neaparat alpina :), desi n-as zice ca saptamana la Val D’Isere de unde ne-am intors recent n-ar putea sa intre chiar de loc la categoria “alpin”.
Plecaram toata lumea la 5 si jumatate din Bucuresti, fiecare cu scopuri separat precizate: unii la ski, unii pe munte, unii visand in continuare la Koala Roz.
Pentru cine ajunge la 7 si jumatate dimineata in zona Hotelului Silva in Busteni, va zic ca tot ce puteti face la ora respectiva in zona daca afara e un crivat usturator si nu prea prietenos cu abia-trezitul-din-plapuma, este sa deschideti restaurantul hotelului chiori de somn si voi si seful de sala si sa asteptati cuminti, mesterind una-alta, pe cine aveti de asteptat :). Care nu s-a lasat asteptat prea mult, ca doar plecase putin in spatele nostru.
Meanwhile…
[fusion_separator style_type=”none” hide_on_mobile=”small-visibility,medium-visibility,large-visibility” class=”” id=”” sep_color=”” top_margin=”5″ bottom_margin=”” border_size=”” icon=”” icon_circle=”” icon_circle_color=”” width=”” alignment=”center”][/fusion_separator]
Stiam de valea asta inca de la 15-16 ani. Cam de cand a inceput mama sa ma lase singura la munte cu prietenii, cu siguranta preocupata si ingrijorata all the time avand in vedere propriile sale aventuri montane (si credeti-ma pe cuvant ca eu NU am avut atatea). Nu-mi doresc decat sa pot si eu sa fac la fel peste vreo 10-12 ani :), fara sa imi tremure nu-zic-ce pe mine minut de minut.
Nu stiu insa din ce motive am ratat sa ajung in zona. E-adevarat, n-am avut niciodata parerea ca e una dintre cele mai spectaculoase vai, nici nu este sincer vorbind, dar pe de o parte in copilarie am ratat tura in care s-a mers pe-acolo :), iar in copilaria adulta, pur si simplu pana acum nu s-a legat. Asa ca ramasese un “of” din tinerete ca sa zic asa. Abia acusica reusiram.
Pe scurt
Valea Seaca dintre Clai (sau Valea Seaca a Jepilor) (grad de dificultate 1B), iarna, in conditii de zapada buna si suficient de mare, este o tura perfecta pentru incepatori în ale văilor de abrupt sau pentru a relua orice fel de activitate alpina dupa diverse pauze. In conditii de zapada predispusa la avalanse pe sus, e o tura safe si avantajoasa pentru ca valea e situata la o altitudine mica (~1800 metri sus, ceva de genul), nu e foarte abrupta si nu are o deschidere foarte mare. In conditii de vara probabil cam la fel, exceptand partea cu zapada :). Saritori nu prea sunt in afara de una care daca vreti poate fi ocolita prin copaci prin partea dreapta (cum urci), pe unde desigur ca era sa imi rup gatul la coborare.
Pe lung
Dupa ce platiti taxa de acces in PN Bucegi 5 lei/ pers. (langa Silva, n-aveti cum sa ratati), accesul se face din poteca Triunghi Albastru care pleaca din spatele Hotelului Silva catre Cascada Urlatoarea – Jepii Mari – Piatra Arsa. Repede dupa ce depaseste cateva conducte de apa si o casuta draguta refacuta a omului din padure, intersecteaza prima vale ce urca inspre dreapta, cea interesanta pentru noi azi. Hop si noi in aceeasi directie, inca era un puf de zapada pe jos (care avea sa se topeasca insa pana la momentul intoarcerii). Click pe foto ca sa le vedeti mari in slideshow.
Si mergi si mergi si mergi si mergi, pe albia vaii de preferinta ca-i mai simplu, si incepi si urci oleaca si mai mult si ajungi la prima saritoare. Emilian Cristea zice ca poate fi escaladata si direct, adevarat, dar era cam alunecoasa si uda, sau poate fi ocolita si prin dreapta prin copaci si pamant, ceea ce am si facut, nu lipsita, eu una, de o oarecare stare de nesiguranta la vreo doi pasi prin crengi: ce inseamna sa ti se subrezeasca oasele si sa mai ai si un rucsac care iti flutura in spate. Urmatoarea tura TREBUIE sa nu ma mai apuce tot cu uzatura asta fizica si morala de rucsac (ba bine ca nu, ca m-a apucat of course, dar urmatoarea nu ma va mai apuca, am zis, si tocmai ce mi-am comandat unul ieri).
Uite si saritoarea (se vede de altfel si in foto de mai sus)
Si pauza de mancat si niste foto, caci amicul vede negru in fata ochilor daca nu transforma carbohidratii la interval de 2 ore.
Mentionez acum ca uit – NU mi-am luat aparatul in tura asta, deci toate foto creditele sunt ale lui Adrian Badea, sustinator de greutate pe coarda intinsa, care a avut o serie de descarcari artistice de mare efect in timp ce eu ma chinuiam sa bat o poteca nesfarsita in zapada pana la gat. Ca sa nu mai zic de descarcarile corzii pe drumul de intoarcere.
Emilian Cristea descrie in continuare cateva saritori de mica inaltime, bag seama acum acoperite de zapada.
“In continuare, trecem peste o înlănţuire de săritori de mică înălţime, după care vegetaţia din fir dispare cu totul, iar coastele din dreapta văii (cum urcăm) devin mai accesibile. Sîntem în acest punct, pe flancul sudic al Clăiţei, a cărei muchie singuratică începe să se profileze în dreapta noastră. De la limita inferioară a stîncii, valea oferă un orizont mai larg şi descrie o curbă uşoară spre SV. Firul văii este întrerupt curînd de o săritoare surplombată de un mare bloc, pe care o escaladăm prin interiorul unei grote ce sfredeleşte acest obstacol.”
Eu nu retin catusi de putin nici aceasta saritoare si nici nu am recolectia vreunei grote whatsoever. Adi? Era presupun si aceasta acoperita cu zapada, alta explicatie nu am. Ce inseamna sa treaca 2 luni de la tura pana cand sa pui mana efectiv pe taste sa o povestesti?
Drumul nostru cam asa
Si presarat cu caprite, asta ca sa nu ma simt singura.
“După depăşirea acestei săritori, ajungem curînd în dreptul Brîului Subţire – pridvor înierbat şi îngust ce încinge pieptul Clăii Mari, a cărei coamă se conturează în stînga noastră – iar după ce escaladăm, în continuare, alte trei săritori, trecem pe la confluenţa unui vîlcel stîncos ce coboară din dreapta (cum urcăm). De aici urmăm mai departe firul principal, iar după un parcurs scurt, urcăm pantele uşor înclinate de sub şaua ce desparte Brîul Jepilor de coama Clăii Mari (spre E) unde ascensiunea Văii Seci ia sfîrşit.“
Toate cele de mai sus acoperite de zapada. Click daca vreti sa le vedeti mai mari.
Asadar, din punctul meu de vedere tot parcursul a fost al unei vai relativ inguste si nu foarte abrupte in care am tinut mortis ca mai mult de jumatate din drum sa bat eu urme in zapada – partly pentru antrenament, partly pentru ca voiam sa am pe cineva in spate in caz ca soarta ar fi decis brusc alunecarea – la urcus nu ne-am legat in coarda, conditiile chiar nu o cereau.
Pe ultima bucata, sub Saua Claii (in sus si in jos).
[fusion_separator style_type=”none” hide_on_mobile=”small-visibility,medium-visibility,large-visibility” class=”” id=”” sep_color=”” top_margin=”5″ bottom_margin=”” border_size=”” icon=”” icon_circle=”” icon_circle_color=”” width=”” alignment=”center”][/fusion_separator]
Zapada? Foarte moale si fina, multa si greu rau de tot cu treptele – impresia generala cel putin in ultima parte a turei a fost ca mai mult am stat pe loc in niste gauri care se tot mareau si din care eu una personal nu reuseam sa ies cu picioarele mele mici cu tot. Spre amuzamentul partenerului de tura. Dar foto-s foarte faine, imi plac mult.
Ultima portiune a fost literaly scaldata de soare, mi-am cam parlit nasul 🙂
Iar in vreo 4 ore de la plecare am ajuns in sa si de-acolo in 5 minute la stanga pe un “tapsan” de zapada neatinsa cu totul si cu totul de aur. Alb.
“Mai urcam pe varf?” se aude o voce timida. A mea sau a lui Adi, nici nu mai conteaza, ca a fost o singura voce care a vorbit pentru amandoi. Nu mai bine ne lafaim noi aici la soare, mancam 1-2-3 ciocolate, inchidem ochii si ascultam linistea? Pe cuvant ca asta am facut. Vreo ora spre doua chiar. Pana aproape ca a trecut soarele dincolo si s-a facut umbra. Nici macar n-am vorbit prea mult unul cu celalalt. Fiecare in lumea lui acolo, fiecare visand la caii lui verzi pe pereti.
Se vede si Poiana Stanii
Cu greu ne-am urnit, iar eu am vrut sa ne legam in coarda la vale. Partly pentru exercitiu, partly pentru ca nu-mi pusesem orteza si-mi simteam gladiolele fara tulpini. Intre timp m-am reapucat de kineto – asta numai pentru ca sa refuz cu gratie & diplomatie o invitatie la Techirghiol sau bisturiul.
Coborarea am facut-o pe acelasi drum, pe aceleasi urme, am schimbat doar perspectiva. Constat ca pentru mine a devenit mult mai fain sa merg iarna: amortizarea in zapada mai puternica, partial noutatea pentru ca turele mele de iarna nu se ridica la mai mult de 15 cu totul cred, deci inca mai am de descoperit multe, toate gadgeturile aferente gen coltari, pioleti pe care inca mai trebuie sa invat sa le folosesc, frigul intepator si aschiile de zapada (foarte daunator tenului insa, mi-am facut praf fata prin viscolele din iarna asta). Partea proasta e ca ziua se termina repede si ca te prinde noaptea pe drum daca vrei sa faci o tura mai lunga.
Cum spuneam, am coborat traind din plin toate cele de mai sus, pana la o trecere destul de light in sinea ei unde… mama ce inseamna efectiv sa nu scrii despre tura imediat ce o faci… postarea asta a fost chinuita rau: am inceput-o imediat dupa ce ne-am intors, ca sa o continui abia acum la mai mult de 2 luni dupa, si pe cuvant ca aminitirile topografice s-au diminuat foarte mult spre 0 asa… ma credeti ca nu mai stiu exact care trecere si cum? Ideea generala este ca am alunecat de nu m-am vazut bine. Noroc cu casca si noroc si mai mare ca au altii grija de mine, ca eu stau cam prost la capitolul asta vad ca… Sunt cam bune corzile astea, ce sa zic…
La saritoarea mare m-am uitat mai bine la picioare, am coborat rucsacii cu coarda sincer, si cam in vreo 2 ore de la tapsanul alb de sus am ajuns inapoi la cabina, cred. Cu totul tura a durat in jur de 8 ore si n-a fost catusi de putin obositoare, mai ales ca 2 ore am zacut pe sus la soare. Dar, as usual, se vede cand nu esti chiar antrenat, cand picioarele-ti sunt obosite, cand nu iesi des la munte. Se vede.
Frumoasa tura. Inchei cu deja clasicul “Care tura nu e?”, pentru ca eu nu am vreo tura la munte, oricat de obositoare, repetata, usoara, chinuita, tehnica sau mai putin tehnica, insorita, ploioasa, slinoasa, rece, infrigurata, cu aschii prin muschi, cu brate si picioarele grele, cu zagrieturi si julituri, cu gafaiala, cu plansete, cu rasete – care sa-mi fi displacut vreodata in viata, si aici ma refer la de la 7-8 ani cand am inceput eu sa merg pe munte si pana in ziua de azi. Nu am ce sa fac. Ma bucur de fiecare. O sa-mi dau silinta sa ma bucur la fel de mult si de urmatoarele.
[fusion_tabs design=”classic” layout=”horizontal” justified=”no” backgroundcolor=”” inactivecolor=”” bordercolor=”” hide_on_mobile=”small-visibility,medium-visibility,large-visibility” class=”” id=””][fusion_tab title=”Surse de documentare” icon=””]
- Emilian Cristea, “Monografie, Bucegii Turism-Alpinism”, 1962
[/fusion_tab][fusion_tab title=”Hărți” icon=””]
[/fusion_tab][/fusion_tabs]
