Piatra Craiului. Valea Vladusca. Canionul Anghelide. Plus inca un treat

[fusion_tabs design=”classic” layout=”horizontal” justified=”no” backgroundcolor=”” inactivecolor=”” bordercolor=”” hide_on_mobile=”small-visibility,medium-visibility,large-visibility” class=”” id=””][fusion_tab title=”Detalii traseu” icon=””]
Traseu: Plaiul Foii – Valea Vladusca – Canionul Anghelide – Braul de Mijloc – Valcelul Craitei – Valea Vladusca – Plaiul Foii ~ 8 ore
Marcaj: Traseu nemarcat. Traseu semialpin cu grad de dificultate 1B.
Durata: 8 ore
Când: 15 Iunie 2014 | Cine: Eu, Adi | Tură de 1 zi
[/fusion_tab][/fusion_tabs]

In loc de introducere

Recent jucai un joc si trasei un bilet.

La Cursul de Creativitate (tot la RGB, ei sunt cu jocurile mintii).

Pe el scrie asa:

No one knows better than you what inspires you and gives you the most confidence. You can make the most of that knowledge by making the most of the people, places and things that have a positive effect on you and your creativity. Choose what you do carefully and wisely; go out of your way to spend time with people who mirror your best beliefs about yourself.

Ia sa bagam la cap. Ni se aplica tuturor la fel de bine. Iar in cazul meu, unul din locurile respective e pe munte.

In primul rand am reusit sa ajung

Si m-am bucurat din suflet cand, dupa suciri si hotarari de ultim moment, inclusiv ale mele, grupul s-a adunat in final in Piatra Craiului. N-a venit chiar de la sine (pe Adi l-am convins cam greu), iar in ceea ce ii priveste pe restul, aparent s-a innabusit din fasa o noua tura in Ciucas. N-am nimic cu Ciucasul, dar nu mai reusisem sa ajung in Crai de peste 1 an si jumatate (cand am fost cu Marian si Ovidiu pe Padina lui Calinet). Recunosc, imi ardea si mie buza dupa niscaiva calcar ascutit.

De plecat s-a plecat de sambata, care cum a putut. Personal am reusit cu greu sa ma rup la 7 seara, dupa iesiri prelungite pe-afara, ture prin vecini, bani uitati in masina si masina pe camp, chei de lasat care pe unde, de unde cred ca am fost scoasa nebuna pentru ca intram in blocuri pe o usa si ieseam pe alta, plecam prin fata si ma intorceam din spate. Intrasem si intr-un soi de agitatie, iar nu-mi placea ca iar plecam tarziu, il anuntasem deja pe Adi de la ora 4 ca nu vreau sa ma mai opresc pe drum sa mancam si am vazut negru in fata ochilor cand la 7 seara imi propunea fix acest lucru pe scari la lift.

Si in timp ce tocmai ma relaxam pe la Brazi, gandindu-ma ca nu mai e mult pana la Zarnesti, primesc un telefon. Diplomat. Diplomatic. Niste malai! Si niste carnati! Si niste branza! Hait! Ceasul cam 8 seara, eu, ma stiti, deja somnoroasa (programul de 4 ore/ somn/ zi nu e pentru mine, oricat de mult mi-as dori), ma si gandeam cat o sa apuc si in noaptea urmatoare, ca special alesesem sa plec de sambata ca sa pot sa dorm mai mult.

Si ne-am oprit si la supermarket in Ploiesti. Si m-am intalnit si cu Larisa cu ocazia asta, tot e ceva. A fost in mod clar saptamana intalnirilor neasteptate.

Si ajungem in final si in Plaiul Foii, dupa ce am trecut printr-o Sinaie de nerecunoscut, asteptati fiind ca painea calda de catre toti infometatii.

Si am avut si un MC care a invartit in tuci toata seara mai-mai sa zici ca-si dadea vreun examen de baci (cu multumiri, da-da), eu am baut o bere numai buna inainte de culcare, am mancat, s-a propus o mafie care s-ar fi nascut moarta orisicum poate data viitoare incepem mai devreme, cateva planuri pentru a doua zi si schlaffen taica, hai sa odihnim neuronul.

Planul cam asa

Eu cu Adi am decis Anghelide cu urcare pana in creasta si coborat pe Lanturi (din care plan in final s-a ales numai Anghelide pana aproape de Braul de Mijloc si apoi coborare pe Valcelul Craitei – Valea Vladusca pana in Plaiul Foii, pe la Castelul Craitei).

Ceilalti – Vf. Padina Popii cu urcare pe Brana Caprelor si coborare pe Padina Popii (sau invers, ceva cu adevarat hard core oricum) – dar si planul lor initial fusese altul respectiv urcarea sa o faca pe la Vf. Turnu (prin Padina Sindrileriei), dar dintr-un motiv sau altul a fost abandonat pe parcurs.

Atat eu cat si Adi mai fuseseram pe Anghelide. Mie mi-au revenit amintirile mai detaliate doar pe masura ce inaintam pe traseu.

Traseul

Traseul incepe din Plaiul Foii si este in prima parte (pentru scurt timp) comun cu banda rosie ce urca pe la Lanturi si anume doar pana intalnim Valea Vladusca, prima vale, pe care trebuie sa o si urmam, cotind la stanga. Traversam Barsa Tamasului si urcam in padure printr-un tapsan numai bun de pus cortul. Calea de urmat e bine conturata si accesul usor vizibil pe firul vaii, dublata fiind de o poteca ce merge initial pe marginea din stanga si traverseaza apoi apa pe partea dreapta a vaii (cum urcam), mergand in paralel cu aceasta ceva mai sus prin padure, evitand astfel ruperea picioarelor printre bolovani si grohotis.

Dar pana la aceasta traversare de la stanga la dreapta, primesc un semn discret si Adrian isi vâră degetele in ochi. O salbaticiune. Cam la 150 de metri de noi, initial am crezut ca e o vulpe, dar coada si dimensiunile mult disproportionate ne-au facut sa reconsideram. Amandoi am vazut vulpi la viata noastra – aceea nu era una.

Intai o coada si apoi animalul cu totul, disparand in padure. Un ras? O raritate. In imediata vecinatate a unui adapost/ punct de observatie de pe partea stanga a vaii (cum urcam), destul de aproape de inceputul traseului.

Mai departe tinem tot dreapta urmarind firul principal pret de vreo ora (calculat de la drumul forestier). Atentie la o mica ramificatie unde trebuie sa urmam firul apei catre dreapta in urcus, ratam izvorul, si ajungem la prima intersectie importanta a traseului, exact in punctul de unde se vede prima oara in stanga (spre nord) un perete asemanator cu Malul Galben si la scurt timp dupa ce firul vaii devine sec si apa dispare.

La dreapta (adica in fata) o poteca mai putin umblata catre Castelul Craitei, iar la stanga ramura pe care mergem noi, vizand un perete urias compact prin stanga caruia trebuie sa trecem.

Catre stanga

Catre dreapta (in fata)

Peretele prin stanga caruia trebuie sa trecem (click pe foto pt. slideshow)

De aici incolo drumul corect este pe grohotis, prin stanga peretelui cum urcam. Varianta incorecta este sa urci pieptis pana la baza peretelui, sa pierzi jumatate de ora sa te cateri pe stanci si apoi pe o branisoara, pana pe o mica prispa unde gasesti o cruce si un perete marcat, numai ca in final sa te dai jos de acolo asa cum am facut noi, din pura curiozitate e-adevarat. Am vrut sa exploram daca ar merge traversat si pe acolo, numai ca ne-am oprit intr-un perete de unde am decis sa ne intoarcem si sa apucam drumul cunoscut.

De pe prispa, inapoi

Ocazie cu care Adi si-a facut griji cum ca nu m-a ascultat pe mine si ca a gresit drumul. Nenica, se mai intampla si din astea, nu e ca si cum amandoi visam cu ochii inchisi pe unde trebuie sa o luam pas cu pas. Fix in momentul respectiv nu am mai scos descrierile, deci da ok am facut un detour de aproape 1 ora si ce daca. Nu ne presa nimic de la spate.

Apoi dupa un urcus sustinut iesim intr-o strunga ierboasa si anume “Poarta Mare”, unde facem o mica pauza de foto si ciocolata (click pe foto pentru slideshow).

Suntem in Braul de Jos, comun pentru o bucata cu Traseul Anghelide. De la Poarta Mare poteca coboara abrupt pentru ca numai dupa 100 de metri sa inceapa din nou sa urce pieptis.

Singur pe margine

Urmeaza o portiune fotogenica (in realitate nu este chiar atat de expus cum pare)

Portiunea respectiva e destul de bine marcata cu momaite pana in locul in care iese din nou intr-o mica strunga cu perspectiva, “Poarta Mica”, unde se ascund cateva surprize.

Prima, Santinela sau Degetul lui Anghelide, formatiune stancoasa imposibil de confundat, amplasata intr-un loc cu o priveliste de invidiat asupra “Tarii Barsei”, cu toti munticeii impaduriti adiacenti, loc de panorama in care am reusit sa depistam foarte usor drumul pe care am urcat, refugiul Spirlea si imprejurimile.

A doua surpriza, in fata, Canionul Anghelide, ingust si umbros, ultima portiune a traseului, pana aproape de Braul de Mijloc (in foto in stanga sus, se termina cu o ferestruica; fotografia e facuta dintr-un loc ceva mai jos fata de “Poarta Mica”, la traversare)

Pe sus destul de frigut, soare cam ioc, orisicum cerul a fost acoperit toata tura, din punct de vedere foto nu e exact ceea ce ti-ai dori, dar nu ma plang. Inspre Iezer-Papusa incolo sigur o furtunica ceva… Bine ca pe noi ne-a ocolit si toata tura n-am primit mai mult decat 3 picaturi.

Parcurgem in continuare canionul propriu-zis, care nu pune niciun fel de dificultati tehnice la catarare (la descatarare mai dificil, mai ales pe vreme nefavorabila) si care se termina cu o mica ferestruica prin care odata trecut, ai ajuns aproape de Braul de Mijloc. Atentie, dupa ce iesim din ferestruica drumul catre Brau coteste catre stanga si mai urca vreo 100 m.

Inapoi catre iesirea prin ferestruica

Sageata indica la stanga catre BM

Noh, desi planul initial fusese sa urcam pana in Braul de Mijloc si apoi pe creasta, brusc ne-a cuprins o lene. Am decis sa poposim ceva mai mult si sa mancam acolo. Ne-am mai invartit pe loc putin, cercetand zona si posibilele cai de acess catre diverse, apoi am decis sa o lasam balta cu creasta mare. Eu una pentru ca nu m-as fi lungit prea mult cu intoarcerea la Bucuresti, parca nu-mi venea din nou sa ma intind chiar 1000 de ani si sa ajung la ore mici mici, partial lenea de mai sus, plus ora pierduta la perete si coborarea lunga pe Lanturi.

Mai bine pe prima vale care ne-a iesit in fata ochilor. De fapt Adi aparent o urcase partial ceva mai demult, dar ii lipsea o bucata de urcus (cam o ora) pana la punctul unde ne aflam noi (din cauza ca a trebuit sa se intoarca), el urcand de la Craita chiar pe acest valcel si prietenii lui parcurgandu-l in continuare fara el. Asadar nu era foarte sigur de ce urma sa gasim in jos. Dar avand in vedere ca eram echipati cu tot ce ne trebuia, ca era devreme si vremea nu parea sa se imputa, am decis sa o urmam. Poteca destul de clar conturata trebuia sa duca si ea undeva.

Zis si facut. S-a dovedit ulterior ca ceea ce am coborat este Valcelul Craitei, foarte frumos si stancos, abrupt dar nimic neabordabil.

Imediat dupa ce am inceput coborarea

Valcel care pleaca in jos foarte aproape de ferestruica de la Canion (la sfaristul postarii este atasata o schita) – imediat cum iesim din canion, nu o luam la stanga catre Brau ci mergem tot inainte pe culme si imediat ce aceasta se termina se vede foarte clar in dreapta poteca ce intra pe firul vaii. Practic este prima vale catre vest (la dreapta). Marcata cu cateva momaite.

Acest fir pe care am coborat a fost a doua “preocupare” a lui Adi (as fi zis ca eu prin definitie ar fi trebuit sa fiu cea mai “preocupata” din grup, dar iata ca de data asta n-am avut nicio treaba). Mi-a explicat si de ce, pentru ca nu stia sigur ca respectivul fir ne va scoate unde trebuie (la Castelul Craitei) si ca ar fi fost a doua greseala intr-un traseu pe care el imi spusese ca il stie. M-a bucurat enorm preocuparea lui.

La vreo 30 de minute dupa ce am inceput sa coboram am ajuns intr-un un punct important. O stanca mare cu o momaie in varf, unde am avut de ales intre la dreapta sau la stanga. De sus vazuseram ca in dreapta se gasea un prag foarte deschis care nu parea prea prietenos. Asadar am apucat-o la stanga (drumul bun) si la cativa metri mai jos ne-a intampinat o saritoare.

Am gasit un piton destul de teapan, asa ca rapel. In cazul meu primul dupa multi ani. M-am bucurat mult de ideea unui exercitiu si ne-am pus repede hamurile. Eu am tinut mortis sa repet nodul de autoasigurare si am decis sa mearga Adi primul si sa vada cum se prezinta treaba la aterizare (nu stiam daca o sa ne ajunga semicoarda pana jos).

Saritoarea este cat se poate de ok, la urcus se poata catara liber fara nicio problema, asa ca e numai buna pentru exercitii. Nu insist asupra jalniciei rapelului meu, dar macar nu mi-au tremurat fundul si picioarele. Plus ca mi-am facut nodul de autoasigurare cu 100 de bucle, se lipise de coarda abia mergea. Trebuia sa pun eu multa forta suplimentara ca sa pot sa alunec cat de cat.

Ajunsi jos, am mai mers putin si imediat inainte de a intra in padure Adi a recunoscut locul din care a trebuit sa se intoarca inapoi la ultima tura in zona. 10 minute mai tarziu eram la Castelul Craitei, cel care acum sta proptit intre 2 copaci si ancorat cu cablu nu se asuma nimeni exact de ce. Un loc frumos si plin de istorie alpina, ascuns in inima muntelui.

Din pacate astfel se prezinta acum Castelul

Valcelul asa cum se vedea el la urcus

Am continuat drumul catre firul vaii de jos (Vladusca) pe o poteca cat de cat vizibila si destul de sinuoasa – dar oricum o dai tot este vorba de o coborare in genunchi printr-o padure abrupta si stancoasa – si in jumatate de ora eram jos in grohotis, pe celalalt fir al Vaii Vladusca (la inceputul descrierii traseului va spuneam despre prima intersectie importanta, unde drumul catre Traseul Anghelide este cel din stanga. Pe noi poteca asta abrupta din padure ne-a sos in capatul de sus al celuilalt fir). Cam pe aici.

De aici pe grohotis si la vale pana in Plaiul Foii, fara nicio problema de orientare.

Am trecut din nou prin intersectia importanta, am traversat din nou valea de pe o parte pe cealalta si am ajuns in drumul forestier in jur de 6. De acolo in 20 de minute am fost in Plaiul Foii, dupa intalnirea cu un cioban care o insistat musai sa il fotografiez cu mielul, basca sa-l iau si eu in brate.  Ma rog, eu nu-s chiar cea mai buna prietena a animalelor.

Si tocmai cand am terminat si noi tura, iaca a iesit si soarele. Click pe foto pentru slideshow.

Semnal de mobil nu se gaseste deloc pana in drumul forestier si nici atunci cine stie cat. Tarziu am reusit sa ii sunam pe ceilalti, dar si ei aveau telefoanele inchise, semn ca inca erau pe traseu. Am ramas ceva timp la cabana in asteptarea lor, dar cum pana la 8 nu a aparut nimeni si telefoanele le erau in continuare inchise, am decis ca e momentul sa plecam, orele mici se apropiau. Nici nu am apucat sa trecem de intersectia catre Diana, ca sunt sunata la loc – reiesisera toti la suprafata, obositi la maxim dar fericiti cat cuprinde. Si cum vorbeam si cu ei, ca solicitare fizica cred ca tura facuta de ei a fost mai grea si mult mai daramatoare decat tura noastra.

De final

Nu ca daca nu as fi tras biletul acela la curs lucrurile ar fi fost diferite, dar cu atat mai frumoasa mi se pare potriveala lui cu prezentul. Plus ca mie concidentele astea imi miros a cu totul altceva decat pure intamplari, chiar am abordat recent acest tip de subiect intr-o discutie. Asa ca ma bucur sincer ca intr-o perioada in care chiar aveam mare nevoie sa imi reamintesc lucrurile care imi sunt atat de dragi, a existat datorita stiu ele si ei cui conjunctura sa ma imprietenesc cu oameni cu care sa le fac impreuna.

Informatii si surse pentru traseul Anghelide

[fusion_tabs design=”classic” layout=”horizontal” justified=”no” backgroundcolor=”” inactivecolor=”” bordercolor=”” hide_on_mobile=”small-visibility,medium-visibility,large-visibility” class=”” id=””][fusion_tab title=”Surse de documentare” icon=””]

Ion Ionescu Dunareanu, 1986 | Colectia Muntii Nostri Nr. 38 | Piatra Craiului
Dr. Valeriu Ionescu, Ing. Dragos Ionescu | Romania Pitoreasca, Traseul Anghelide
Emilian Cristea, 1982 | Monografie Piatra Craiului
Un articol foarte bine documentat sursa de informatii, pe carpati.org

[/fusion_tab][fusion_tab title=”Harti, Schite (din sursele sus mentionate)” icon=””]

[/fusion_tab][fusion_tab title=”Cazare” icon=””]

Pensiunea 7 Crai din Plaiul Foii, cu o cabanuta de fix de 10 persoane (Cabana Baciu). Cu tot ce ii trebuie – gratar afara, bancute, bucatarie, vesela, apa curenta, apa calda – foarte foarte ok pentru familii numeroase sau grupuri mai mari ce isi doresc o anumita independenta sau autonomie. De tinut minte.

[/fusion_tab][/fusion_tabs]