Valea Doamnele, Bucegi
Valea Doamnele, Bucegi
O clasică de Bucegi
Nu știu eu cât de clasică este de fapt tura aceasta, dar peisajul poartă cu el familiarul Bucegilor, deci o să zic că e clasică, chiar dacă am constatat, cu destul de multă stupoare aș spune, că am călcat abia acum pentru prima oară pe Valea Doamnele. Și chiar credeam despre mine că nu există traseu marcat pe care să nu-l fi parcurs în Bucegi…
2021 – iată și anul cu foarte puține ture pe munte – cele mai puține în ultimii zece ani cred, sub cinci, estimez, din categoria #doarpentrumine și chiar nu reușesc să dau firul înapoi și să înțeleg de ce. Scot din ecuație aventurile din Feroe, deși poate că nu ar trebui să le scot, și mă refer aici strict la gâfâielile de ordin cardio – acelea cu diferențe semnificative de altitudine. Cred că am avut pur și simplu foarte multe pe farfurie și de data asta chiar nu a mai încăput cine știe ce pe lângă, deși situațiunea pandemică m-a ținut destul de mult în jurul casei și, cel puțin în teorie, cu o disponibilitate mult mai mare de a-mi flexibiliza tot programul. Și cu toate astea m-a caracterizat o ineficiență și nu am știut să-mi maximizez timpul în ecuația propriilor priorități, obligații, todolists, incertitudini și nevoi acute de somn, iar la capitolul sport și munte am stat mai mult pe loc decât în mișcare. Simt că am îmbătrânit vreo 10 ani cel puțin anul ăsta. Poate reușesc să întineresc la anul vreo 9, ca să îmi revin, ce să mai zic și eu altceva.
Însă nu este chiar totul pierdut. Înălțimile sunt tot acolo doar că le-am savurat-accesat eu mai lent sau mai rar, după caz. Apropos de noua denumire a blogului.
Nu voi intra în foarte multe detalii legate de tură în sine – căci a fost practic un fel de bălăureală cu ochii pe cer sau pe stânci, în care am pornit cu Vero mai mult cu gândul să testez noul aparat decât cu oricare altul. Așa că am ajuns să facem tura lungă oarecum din greșeală, cu toate că inițial fusese planificată lungă, dar apoi am vrut să o scurtăm, dorind, după Șaua Strunga, să ne sucim și să o luăm pe varianta de jos, din vale, astfel încât să ne putem apropia ceva mai mult de ieșirea din Horoabe. Doar că ne-am lălăit atât de mult încolo pe creastă încât ne-a fost apoi plastic spus foarte lene să o luăm în genunchi la vale (drumul de jos, vizibil de altfel, fiind mai ușor accesibil din apropierea refugiului Șaua Strunga decât din creastă, deși văd pe hartă o potecă ce coboară oareșcum de sub Colții Țapului, dar pe care se pare că nu am fost în stare să o identificăm la fața locului – sau cel puțin genunchii noștri obosiți au negat existența ei). Așa că am continuat până sub Vf. Bătrâna prin pustietate really, și apoi la dreapta pe Valea Doamnele în jos, tot prin pustietate, treabă care mie una mi-a convenit ceva mai mult.
Nimic nu se schimbă
dacă nimic nu se schimbă
Cum ar fi acest mic loc, Șaua Strunga. Trăiesc la fel de intens surpriza din spatele refugiului și mai ales reacția celor de lângă mine atunci când descoperă pentru prima dată acest loc. Cât despre mine, rămân mereu cu sentimentul că-s mică și parcă niciodată suficient de pregătită pentru momentul acela de belvedere când mi se taie respirația. Și totuși, în antiteză cu subtitlul, nu cred că voi putea explica vreodată felul în care sunt pusă față în față cu propria-mi schimbare absolut de fiecare dată când ajung aici. Simplist spus, tocmai pentru că el va fi acolo mereu, mai mult sau mai puțin același, iar eu voi fi mereu alta, de fiecare dată când mi se taie respirația. Altfel, aș umple zece bloguri.
Continuând spre nord, porțiunea de creastă până în Colții Țapului într-o zi plină de soare și nori se prezintă sub forma unui magnet care te țintuiește acolo pe loc fără să îți ofere nici cea mai mică posibilitate de a-ți pune picioarele în mișcare pentru a putea pleca către încotro ai avea tu treabă. Am experimentat magnetul acesta pe toate tipurile de vreme și sunt ferm convinsă că așa stau lucrurile indiferent de viscol.
Acestea fiind spuse și stâncile călărite, am continuat pe creastă puțin, până când am început să coborâm spre obârșia Văii Bătrâna printr-o pustietate totală care ne-a făcut (pentru a câta oară?) să ne întrebăm ce Doamne iartă-mă căutăm noi cu lumânarea de fiecare dată pe acești coclauri. Personal am trăit din nou sentimentul distinct de atmosferă dacico-haiducească ce mă însoțește frecvent în această zonă a Bucegilor – cred că sentimentul are de-a face cu piramidele energetice din vale – totul până când ne-a întrerupt un cioban alături de turma sa, moment în care aceeași întrebare de mai sus s-a amplificat oleacă, fiind noi ca două zâne așa. No, bun, am rămas în continuare zâne și, în anticiparea oițelor Feroeze, ne-am bucurat să ne amuzăm de cele autohtone, cel puțin la fel de simpatice.
Nu a durat mult până când am ajuns la intersecția cu Triunghiul Roșu ce însoțește coborârea până la Valea Ialomiței (Obârșiei). Iulie fiind, smârdarul deja trecuse, lăsând în urma sa firicele abia vizibile, însă vizitată în iunie, zona ar trebui să se prezinte în buchete roz pe toți versanții.
Cascada Doamnele
Ce ar fi aici de menționat este că imediat după cascadă, poteca marcată o ia pe versantul din dreapta (cum cobori) și trece printr-o zonă destul de accidentată, plină de jnepeni, vegetație abundentă și probabil urși – prin care abia se mai pot zări stâlpii indicatori (singurul vizibil este unul mai din vale, care ar fi de preferat să fie reperat din timp). Sper să nu greșesc, însă am avut impresia ca se poate coborî și prin partea stângă, traversând înainte apa, dar am vaga impresie că traversarea poate fi chiar mai accidentată, deși nu pare așa la prima vedere.
Long story short, valea ia sfârșit undeva la baza acestui nou traseu cred că este el, pare-mi-se Punct Roșu, ce urcă total abrupt și urmează apoi Culmea Doamnele până în șaua cu același nume (și pe care nu îmi doresc vreodată să îl urc în viața mea), după cum se poate observa mai jos.
Locul acesta de intersecție a celor trei trasee care se întinde oarecum de la stâna ce se află fix la baza traseului de urcă pe Culmea Doamnele și până la intersecția efectivă cu Valea Obârșiei – well, o să zâmbiți în colțul gurii, dar E magic. Nu mi-a luat în mod inexplicabil oboseala cu mâna, dar m-a surprins într-un mod cu totul aparte, cu caii săi liberi, cu un mic ochi de apă desfășurat la marginea pădurii, cu așa un sentiment de liniște și înțepenire în lumina piezișă a ceasului auriu, cum rar ajung să pot să îl am.
Mă opresc aici cu prima încercare de a-mi aduna din nou cuvintele cu scopul să opresc puțin timpul în loc și să pun o ramă pe poveste. Nu îmi închipuiam că-mi va fi așa de greu și nici că m-am dezobișnuit atât de tare, însă m-am bucurat să pot regăsi, chiar și dacă doar un pic, vechea și atât de familiara disponibilitate de a-mi oferi răgazul să mai adun aici câte una sau alta; așa că nu-mi rămâne decât să continuu, puțin câte puțin, să adun aici acele lucruri prețioase în căutarea cărora mai plecăm noi din când în când: micile părți din noi.
Detalii Traseu
Traseu: Cab. Padina (alt. 1525 m) – Șaua Strunga (alt. 1893 m) – Colții Țapului – Vf. Bătrâna (alt. 2181 m) – Valea Doamnele – Hotel Peștera – Cab. Padina (alt. 1525 m)
Localizare: Munții Bucegi
Punct de acces: Cab. Padina (Acces auto DJ 714)
Marcaj: Bandă Roșie (până la Șaua Strunga) + Bandă Roșie (până sub Vf. Bătrâna) + Triunghi Roșu (până la intersecția cu V. Obârșiei) + Cruce Albastră (până la Cab. Padina)
Durată: 7 ore dus întors, mers lejer, foto și multe pauze
Activitate: drumeție
Dată: 25 Iul 2021
Sezon: vară
Grad de dificultate: mediu
Potrivit pentru copii: da, peste 12 ani, cu o condiție fizică bună și obișnuiți cu drumeții lungi
Tură de 1 zi
Resurse: mapy.cz (link traseu aici)
