De acum, Slow Focus

De acum, Slow Focus

Dragi băieți și fete, iaca revin în această nouă formulă a consacratului și prea-puțin-populatului meu blog începând cu un loc cât se poate de comun: fraților, vremurile în care trăim ne lasă cu greu să ne vedem de viață fix așa cum vrem sau cum suntem noi obișnuiți. Cel puțin pe mine cu greu mă lasă. Și nu mă refer aici exclusiv la pandemie, ci și la tot tăvălugul ăsta zilnic în care eu una mă confrunt perpetuu cu propria diluare în apele din ce în ce mai amestecate și de multe ori uzate generate de însăși lumea în care trăim.

Pe lângă asta, m-am războit în ultimii ani, mult, dar mult de tot, cu felul meu pătrățos de a fi, cu propria-mi rezistență la schimbare, cu propriile fixuri, anxietăți și inamovibilele-mi paradigme. Capsec, și eu. Nu e o bătălie câștigată – nici măcar câștigabilă (pot spera doar la o pace ceva) – ba dimpotrivă, poate fi unul dintre cele mai consumatoare de energie lucruri posibile, însă eu tot visez să mă ridic peste mine însămi precum armata lui Ștefan și să curăț bine de tot locul. Ce-mi veni oare să-l dau pe Ștefan drept exemplu…?!

Pe lângă asta, ori am îmbătrânit, ori m-am hârșâit, ori m-am plictisit, ori m-am ramolit, ori m-am sictirit, ori pur și simplu am obosit.

DAR

În tot acest timp am ținut aproape de lucrurile esențiale și am păstrat aproape acest deziderat de a continua să adun aici pe blog, pietricică cu pietricică, bucățile mele mici pentru mozaicul nostru drag. Adevărat că vreme îndelungată m-a însoțit doar dezideratul, căci a trecut prea mult timp de la firescul scrisului și al lumii filtrate și polarizate în bătaia obiectivului. Însă bătăliile alese, treburile zilnice ceva mai așezate (zic așa acum pentru că sunt în carantină, mai văd eu cu ce o să mă mai confrunt săptămâna viitoare), o cameră foto nouă cu un teleobiectiv și mai nou, câteva locuri croite de natură doar pentru mine, o respirație-două-trei-cinci de aer proaspăt – iată cum vârful săgeții arată deja o direcție. Adevărul fie spus, a arătat-o mereu, însă nu mereu am avut eu răgazul să o urmăresc cu privirea.

Cât despre site, de mult nu mai eram eu acordată cu denumirea cea veche și greoaie. Oricât de complicată ar fi fost trecerea de la un domeniu la altul, realitatea e că NU mă mai regăsesc printre Images & Words, sensurile lor s-au împrăștiat, iar în loc s-a materializat dorința (și mai ales putința) de a focaliza fără grabă, atent și riguros, fiecare clipă.

Iată așadar că nu ma mai grăbesc niciunde. Căci mâine azi e ieri, așa cum a reușit Mara în doar patru cuvinte care, recunoașteți, v-au oprit puțin în loc, să sublinieze un anumit tip de esență existențială, lucru cu care mi-e super drag să o creditez pe deplin. Deci am un blog cu un super-motto emis în totalitate de fiică-mea. 

Acum, să sperăm că următoarea perioadă va aduce aici grămada de amintiri dorită de toți, prin care să putem scormoni în continuare nestingheriți, de fiecare dată când vom găsi necesar să o facem.

Material, bucurie mare, avem destul.

Am zis!

PS: Din păcate, odată cu migrarea conținutului de pe Images & Words, au mai apărut ceva bug-uri și au mai dispărut galerii de poze din postările anterioare – toate vor fi rezolvate, însă va dura ceva timp. Încă e mult de lucru. Dacă aveți nevoie de căutări mai detaliate, puteți frunzări prin Jurnal, însă am trecut și aici o listă completă cu search a postărilor vechi preluate pe blogul cel nou. În rest, toate la timpul lor.