Mădăraș, Harghita. Schi și altele

Întotdeauna m-au înspăimântat masele. M-a înspăimântat și să fac parte din ele, m-a înspăimântat și să nu fac, m-au înspăimântat rigorile și șuvoaiele cu ritm extern ce imprimă direcții, dar m-a înspăimântat și libertatea de a fi altfel. Eu cred că totul este de fapt ca un soi de taler în care fiecare își mută dintr-o parte într-alta propriile bile-numerotate-cu-grame-sau-culori-și-texturi, în funcție de preferințe, de cum (se) poate sau de cum consideră. Treaba asta cu libertatea de a fi altfel și lucrurile care vin la pachet împreună cu ea… ei bine, veți râde, dar mi-a rămas lipită în cap fix de vineri încoace, când am citit evaluarea Surinei din ultimul an de grădiniță. Well… în multe privințe… da… suntem cu toții de fapt niște copii, mai prezenți sau mai uitați în fiecare dintre noi ce-i drept, unii poate că mai mult ca alții. Despre mine știu sigur că mă culcușesc bine de tot în ultima categorie, cu toate că nu e întotdeauna de preferat (sau ușor) să fii mai mult copil într-o lume a adulților. Ceea ce îmi place enorm însă la treaba asta este să mă văd capabilă încă să redescopăr esența bucuriei pline de fiecare dată când întâlnesc ceva sau pe cineva care se potrivește acolo, la fix…

… Cum ar fi un loc însorit și total înzăpezit în vârful muntelui

… Cum ar fi să urmăresc cu privirea la vale o mogâldeață mov-galbenă-cu-albastru care zboară entuziasmată pe schiuri

… Cum ar fi liniștea albă întreruptă doar de ciripitul păsărilor

… Cum ar fi să mă scufund în zăpadă până la burtă și mă distrez teribil încercând să ies într-un picior de acolo

… Cum ar fi să desfac un trepied brumărit acoperit de gheață, în mijlocul nopții, la lumina frontalei, cu mâinile total înțepenite de frig

… Cum ar fi să gust din relaxarea faptului că am lângă mine oameni dragi și familiari de mai bine de 20 de ani

Well, dragilor, chiar dacă încă îmi e greu să merg sau să urc și încă nu îmi pot pune schiurile în picioare, am reușit să mă bucur din plin de un week-end lung (sort of) petrecut în vârf de munte. Un munte mic cu esență tare.

Harghita-Mădăraș

În zonă am tot fost în ultima vreme, inclusiv vara trecută, cu copiii, în turul nostru din iunie, sau cu Surina atunci când am plecat doar noi două în vacanța de aerosoli. Și s-a potrivit mănușă pentru noi, mereu. Însă de fiecare dată când m-am așezat cu gândul să scriu despre aceste locuri, am ezitat și m-am oprit înainte de a o face. Încă mă gândesc, de fapt, cum să scriu despre ele… vă spun sincer de ce… pentru că îmi este frică să nu cumva să le stric. Să nu cumva să nu reușesc să transmit că acestea-s locuri la care trebuie să ne gândim de două ori înainte de a le călări până la refuz. Și totuși am încredere în voi, că, dacă le veți vizita, le veți trata frumos, cu grijă și atenție. Așa că îi dau totuși drumul.

Mădăraș

Mădăraș înseamnă “păsăret” pe ungurește. Uite cam așa.

Și e cât se poate de adevărat faptul că în sufletul iernii de zeci de centimetri de zăpadă, prin copacii albi se întâmplă o foială care, extrapolată, ar fi demnă de filmele tropicale. E o zonă cât se poate de minunată și de family-friendly, atât iarna cât și vara (sau primăvara și toamna, apropos de călăritul de sezon și extrasezon de mai devreme).

Pentru moment hai să rămânem în zona iernii în mijlocul căreia ne aflăm. Iarnă care, la munte, poate fi gazda multor activități frumoase pentru cei mai mici sau mai mari sintre noi – de la schi pe pârtie la schi de tură, de la drumeție pe potecă bătută la drumeție pe rachete, de la săniuș la sănii trase de cai, de la fotografie pe timp de zi la fotografie pe timp de noapte, de la ciocolată caldă la vin fiert savurate pe o terasă la soare, de la timp petrecut în doi la boardgames și la povești cu prietenii.

Schi pentru copii

Dacă este să mă gândesc la un highlight de iarnă la Mădăraș – văd de fapt două. Văd o zonă excelentă de schi pentru copii, cu pârtii ușoare, variate, libere și numai bune pentru învățat alunecatul la vale (citez pe Surina și pe ai mei, căci eu am văzut cu ochii mei doar una). Și mai văd o arie nemaipomenită pentru drumeții de iarnă pe rachete și schi de tură, cu pădure grea și deasă și perspectivă până hăt departe spre Bucegi și Piatra Craiului. Plus restul toate cele de mai sus, fiecare după bilele-colorate-texturate de mai sus, după cum spuneam.

Până una alta…

Mai jos pun și o schiță a pârtiilor (sursa: ski-si-snowboard.ro)

Suricica a dovedit vreo două dintre ele, parțial cu o monitoare de schi pe care am întâlnit-o acolo, parțial cu cei mai mari schiori dintre noi.

[fusion_separator style_type=”none” hide_on_mobile=”small-visibility,medium-visibility,large-visibility” class=”” id=”” sep_color=”” top_margin=”10″ bottom_margin=”” border_size=”” icon=”” icon_circle=”” icon_circle_color=”” width=”” alignment=”center”][/fusion_separator]

O treabă foarte foarte faină este nocturna – care înteleg că este funcțională doar sâmbăta seara, însă toată suflarea plodărească sau adultă (mai puțin fi-mea, că tot vorbeam de mase) a stat pe pârtie până la ultima luminiță. Apropos de a fi diferit și de a reuși să mai fii și OK cu asta.

Cum ajungi

Cam greu zic unii, deși până și noțiunea de greu e relativă. În timpul iernii singura variantă este auto 4×4 sau lanțuri și vreo 6-7 ore din București pe cod de ninsori. Probabil vreo 5-6 ore fără cod și vreo 4-5 ore pe timp de vară. Cu condiția evitării orelor de vârf pe Valea Prahovei (oricare or fi acelea). De preferință accesul se face prin Izvoare (Zetea) (mai facil, mai asfaltat) – adică dinspre Odorheiul Secuiesc, dar se poate face și din direcția cealaltă – dinspre Miercurea Ciuc. Un Waze, un Google Maps sau o discuție cu cei ce asigură turismul în zonă vă va edifica pe deplin.

Costuri

Colorat, drăgut, affordable :).

Cât despre drumeții, indicatoarele din fața cabanei Salvamont se înghesuie multe pe un stâlp, drept dovadă a varietății direcțiilor în care poți să o apuci, cu diverse angrenaje sub picioare. Sper să revin cât de curând cu povești concrete de sub acele picioare.

Puține locuri de cazare

Dacă este să îmi placă ceva la toate zonele acestea cu care vibrez eu, acesta este puținul locurilor de cazare. 3-4 pensiuni și planuri făcute cu 3 luni înainte. Șugo Panzio este cea mai mare, notabilă și notorie cred; de altfel cred că tot ei administrează și partiile cu terasa cu ciocolată caldă cu tot, care terasă se prezintă impecabil și ca aspect și ca bogăție. Alternativ mai sunt câteva căbănuțe tip Hansel și Gretel înșirate în scurt pe stânga și pe dreapta drumului, preț de 100 de metri nu mai mult, pe care mi-am propus să le contactez așa, una câte una, pe parcursul următorilor ani.

Cu zahăr pe acoperișuri, poate că nu am fost foarte clară…

Cum să vă spun eu? Aerul de acolo îmi place. Îmi face bine. Îmi pune zâmbetul pe buze. Îmi golește capul de impurități. Și spun asta adunând, repet, vreo 3 vizite în zonă petrecute în aproximativ un an de zile, deci cred că nu am cum să mă înșel prea tare. Îmi plac casele îngrijite, îmi place parcă rigoarea cu care sunt făcute lucrurile, îmi place atitudinea oamenilor, mă lasă total rece (sau total caldă de fapt) biasurile și preconcepțiile și un pic de accent, mă bucur de primirea frumoasă de care am avut parte și să văd că oamenii se bucură să ne aibă vizitatori printre ei. Îmi place mâncarea și varietatea felurilor locale și total noi.

Și-mi place mai ales zăpada ruptă din povești, îmi place că scârție, îmi place că e până la gât, îmi place peisajul, îmi place pădurea, îmi plac copacii încărcați, îmi place noaptea, îmi plac stelele, mi-au plăcut luminițele galbene de la ferestrele pensiunilor…