Acest 2017
Dacă tot nu m-au urmărit “momentele” în care să scriu cine știe cât despre aventurile lui 2017, poate acum în 2018 să fac o mică recapitulare, în speranța vie că voi reuși să mai scot la suprafață măcar o parte. Am fost destul de aspru mustrată de sărbători legat de “prestația mea pe blog”… Ce să fac și eu, oameni buni, m-am mustrat și eu la rândul meu, însă am contrabalansat cu mine însămi ca să zic așa. Din păcate (sau din fericire, nu m-am hotărât încă, probabil că nici nu o voi face vreodată), eu sunt omul “momentului” și dacă e să nu scriu, nu scriu, dacă e să nu fotografiez, nu fotografiez, dacă e să nu vorbesc, nu vorbesc, așa este. Dar și inversa e valabilă :). Însă, în afară de nepotrivirea “momentelor”, au fost realmente destule lucruri care au stat în calea tastelor mele și a determinării să le fac să piuie. Cu toate acestea, am un milion de motive să-i mulțumesc lui 2017 și sunt curioasă totuși câte linkuri vor fi after all în articol.
*
Panama & Costa Rica (Ianuarie)
Cum sărbătoarea Revelionului mă lasă total rece și somnoroasă, am decis ca cel dintre 2016 și 2017 să mă surpindă la 11.000 de metri altitudine. Sau mă rog, de fapt la coadă la check-in în Turcia, în drum spre America Centrală. Prima lună a anului a fost una plină de natură, faună și noutăți culturale și exotice. Timp de 3 săptămâni am cutreierat prin câteva zone din Panama și Costa Rica, experimentând un soi de turism outdoor cât se poate de light, condimentat și cu câteva escapade urbane, însă în general ne-am axat pe viața în natură. Atât cât a fost posibil cu un genunchi nerecuperat și dureros, și cu o Surină-Sirenă de 5 ani. A fost suficient de mult posibil, la o post-evaluare, dacă stau bine să ma gândesc. Plăcut surpinsă de natură, peisaje, faună-floră și posibilități de petrecere a timpului afară, destul de neplăcut surprinsă de prețuri, mâncare și de aspectele uneori “prea comerciale” cu care am dat nas în nas. Am reușit totuși să scriu câte ceva, însă foarte foarte puțin pe tema asta. Total nereprezentativ din păcate. Aș vrea să recuperez, pentru că țin mult la relatările din vacanțele noastre exotice și lungi.
*
Surina pe schiuri (Februarie)
O epopee simpatică foc. Chiar dacă eu am pus o pauză la schi, nu am vrut să las să treacă și iarna asta fără măcar o încercare la vale pentru Suri. Orișicum nu aș fi învațat-o eu să schieze… Așa că ne-am antamat în vacanța ei vreo 4-5 zile (la sfârșitul lui Februarie), doar noi două + familia unei verișoare, la Bușteni-Predeal unde, cu ajutorul Luisei dragi, a reușit să coboare aproape tot Clăbucetul sosire, urcând singură cu ski-liftul. Restul distracție (pentru ele) și odihnă (pentru mine). Plăcut surprinsă de curajul ei și de cât de faină a fost colaborarea cu Luisa, neplăcut suprinsă de calitatea zăpezii la sfârșit de februarie (ok, nu-s deloc suprinsă, dar am zis să păstrez și eu sintaxa din celălalt paragraf; știam că așa va fi și m-am asumat :)). Cutremurul lui Guran de 10 grade pe Richter m-a prins în casă, la parterul blocului în care stăteam, căutând cu privirea grinzi și tâșnind afară în câmp, amândouă în pijama la 0 grade. Iar în ultimele 2 zile de vacanță a sosit și restul familiei Toma și am dat o tură pe sus la Azuga (Munții Baiului), în ideea unui pic de timp cu priveliște. Cum vântul bătea cu 100 la oră, am rămas doar eu cu priveliștea în timp ce restul petreceau timp de calitate father-daughter, la Popasul Uriașilor, too early in the morning pentru toată lumea, într-o miasmă încă neaerisită de vin și bere lipicioasă vărsată pe jos care îmi amintește de petrecerile din Regie de la 20 de ani.
*
Transalpina (Martie)
Transalpina este un loc foarte apropiat sufletului meu, fără un motiv anume. Cred că pur și simplu percep zona drept plină de energie bună și nu pot lăsa ocaziile de a petrece timp acolo, fie iarna, fie vara, fie oricând, să treacă așa pe lânga mine. Drept pentru care am sărit în sus de bucurie la ideea de a petrece 3 zile, unii pe pârtie, alții pe lângă. Ocazie cu care: am folosit cu succes serviciile Școlii de Schi Transalpina unde d-ra a mai exersat preț de 1 zi împreună cu Cristina. Lumea s-a bucurat de câteva zile foarte frumoase de dat la vale. Eu am construit primul om de zăpadă cu ochelari de soare din sezon și m-am tăvălit la propriu pe păturica albă ore bune. Și tot eu mi-am luat bețele de schi, trepiedul și aparatul foto la spinare și am urcat până în culmea aceea cu lumină magică și perspectivă spre Parâng și… am stat așa acolo… respirând alb… albastru… M-am umplut de albastru în zilele acelea, și chiar am simțit că acolo, atunci, sus, mi-a zâmbit, de undeva, cineva. Cum am coborât din culme e altă poveste, de smotocit într-un articol separat.
*
Satele săsești Criț, Viscri, Cloașterf, Meșendorf & around (Aprilie, de Paște)
Aici îi mulțumesc Ralucăi pentru că m-a adus și pentru că a insistat atât de mult să se ocupe și să organizeze lucrurile pentru toată lumea, din lumea ei agitată și plină de peste Canalul Mânecii. Imediat anterior momentului trăsesem obloanele și nu mai doream să îmi fac niciun plan pentru Paște (și prea puține planuri whatsoever, de fapt). Singurul argument care mă determina să ies efectiv din pătrățică era faptul că de foarte mult timp îmi doream să ajung în zonă și nu prea întrevedeam cine știe ce alte oportunități în viitorul apropiat sau îndepărtat. Am petrecut câteva zile la Criț, într-un loc denumit Convivium Transilvania, un loc dedicat turismului culinar. Uite că e fain să îi lași pe alții să aleagă treburi 100%, cine mă cunoaște știe că sansele ca EU să fi ales un astfel de specific ar fi fost practic nule. Deși luând în calcul zona… dacă stau să mă gândesc, poate că totuși nu. Cum să caracterizez eu ce au lasat în urma mea zilele petrecute acolo? Multă culoare, un praf bun cu iarbă verde și milioane de păpădii galbene, juxtapuneri opuse, miros de primăvară și foarte multă liniște. E genul de loc pe care îl văd potrivit dacă ești scriitor și vrei să te retragi pe undeva o perioadă, să scrii, să te plimbi cu bicicleta și să afli povești sătești cu iz de vechi. Un loc similar în capul meu îl are și Cabana Valea Sâmbetei, dar fără cabană (sau cu una cu condiții mai bune) și fără poveștile sătești cu iz vechi. Acolo este vorba despre altceva.
*
Color Run (Aprilie 2017)
Nu pot să nu menționez acest eveniment anual cu praf colorat de mare interes în comunitatea grupei de vârstă 5-10 ani. Iar faptul că totul s-a desfășurat sub “Anul Unicornului”… well, cine are fetițe pe-acasă știe. Cine nu… Unicornii sunt pur și simplu… Magici. Praf de pușcă la picioare pentru 5 kilometri :).
*
Șaua Strunga și Cheile Zănoagei – 2 zile în Bucegi (Aprilie, dar hai să zicem Mai)
Atunci când te mână ceva important sau mai degrabă aș spune creator de impulsuri cu efect efervescent, că importante-s multe pe lume, dar nu toate chiar fizzling, uiți de chestii. Așa și eu. Mi-am dorit să ajung în Șaua Strunga pentru că știu ce efect are acel loc asupra mea. Și am fost suficient de norocoasă de o companie frumoasă while I did that, drept cadou pentru o zi de fapt specială, chiar dacă eu nu o consider mereu așa. Tot ce pot spune este Mulțumesc, dragii mei, pentru că v-am avut aproape frumos, 360 de grade de perspectivă. Cât despre demersurile de fotografie de jurnalism cu pereți și acoperișuri în colaps, acesta este unul din materialele pe care regret cel mai mult că nu am reușit efectiv să le scriu până acum. Îmi stăruie și acum în minte deznădejdea buchetului uscat, uitat de lume cu capul în jos pe ivărul ferestrei, în acel loc năruit de la marginea unui lac turcoaz. Însă prefer altceva ca ilustrație.
*
În preajma Paștelui s-a concretizat pentru prima oară posibilitatea unei noi operații la genunchi. Am știut de atunci că mă așteaptă o nouă tură de găuri, ciocănele și sunete înfundate prin sala de operații. Și deși îmi dădeam seama că posibilitatea să îmi meargă la fel de rău ca prima oară e foarte mică, am refuzat să “act upon it on-the-spot” până nu-mi cercetam amănunțit toate posibiltățile, acting upon it my way. Nu că medicii care și-au spus părerea nu prezentau încredere, ci dimpotrivă, total dimpotrivă. Însă încrederea mea în tot ceea ce îmi era exterior sau în tot ceea ce era exterior controlului meu, devenise extra-găunoasă. Așa că m-am plimbat 10 zile dus-întors la Poiana Câmpina, unde există un spital și diverse proceduri, majoritatea în apă sărată. Frecție la picior de lemn, problemele mele nu erau rezolvabile decât chirurgical și eu știam asta, însă experimentasem “chirurgical” pe pielea mea și cu un an înainte și organismul meu nu fusese prea bucuros. Însă ceea ce a fost cu adevărat extraordinar la Săptămâna Sărată a fost faptul că aproape zilnic în drumul meu de întoarcere către București, în funcție de “moment”, mă trezeam schimbând direcția aleator, lăsându-mă surprinsă de ceea ce avea să mă găsească. Nu-mi permiteam detururi mai lungi de 1 oră, programul meu a fost hectic în săptămâna cu pricina, jumătate la Câmpina, jumătate pe la birou, însă recunosc acum că am ciupit cum am putut orele acelea, pentru că aveam atât de mare nevoie de ele. Fie ele câmpuri de rapiță, fie o vizită adhoc la liceu după aproape 20 de ani, fie bălăureli aiurea pe dealuri de tipul “prima la dreapta din DN”… am rămas cu gustul lor de libertate până în clipa de față.
*
Concert Dream Theater (Mai)
Pe acesta-l menționez doar pentru mine. Aniversarea de 25 de ani a albumului… “Images and Words”. Fără alte imagini sau cuvinte.
*
Veliko Tarnovo & Arbanassi (Bulgaria) (Iunie)
O peșteră, un castel, o cascadă și-o drumeție. Un weekend de 3 zile, din acela în care pur și simplu te bucuri la maxim de locul în care te afli și de oamenii cu care îți petreci timpul. Și de clătite și pizza. Posibilitățile de peste graniță (din Bulgaria) de explorat și descoperit, sunt multe, variate și foarte ușor accesibile, și zic eu, foarte potrivite pentru mici excursii cu cei mai mici dintre noi.
*
Poiana Mărului (Iunie)
Am descoperit acest minunat loc și această minunată pensiune. Am revenit acolo în August :).
*
Tur prin România (Harghita – Piatra Neamț) (Iunie)
Al doilea material pe care regret enorm că nu l-am scris încă. Deși e vorba de cel puțin 10 materiale pe care le am în cap. Concluzia este că România e frumoasă, și România e… acasă! Revin cu itinerariul/ locurile pe scurt, îmi doresc atât mult să reușesc să și scriu câte ceva. Foarte mult timp petrecut outdoor. Practic aproape tot :). Iar turul a fost desigur cu copiii. Sinaia – Prejmer – Zetea – Izvoarele Wildlife Park – Cheile Vârghișului – Salina Praid – Lacul Roșu – Cheile Bicazului – Văratec – Cetatea Neamț – Mănăstirea Neamț – Rezervația de Zimbri Vânători Neamț – Ceahlău (Durău) – Cascada Duruitoarea (unii) – Cabana Fântânele (alții) – Humulești – Piatra Neamț – Castelul Sturdza (Miclăușeni) – și unii dintre noi (nu noi, dar ca să încheiem rotund) Lepșa (Vrancea). Cu bune și cu mai puțin bune, dar… acasă! Și dacă ar fi să fac un top al premiilor 1 pe categorii… Izvoarele Wildlife Park pentru lumina apusului, ineditul locației și al activitățiilor (wildlife spotting pe vreo 400 de ha), Cheile Vârghișului pentru fluturi, peșteri, poduri suspendate și grindina cât pumnul și Castelul Sturdza (Miclăușeni) pentru evocare, romantism și călătoria imaginară în timp.
*
O bicicletă (Iulie)
Odată cu noua mașină inaugurată prin februarie, s-a dus și suportul meu de haion pentru bicicletă. Da, acela din cauza căruia mi-am spart eu luneta la Yaris în parcare la Sanador cu un bubuit asurzitor și spre siderarea tuturor martorilor (e parcarea îngustă rău, nu că aș parca eu îndoielnic). Cum necum, și mai ales cu încrederea că voi putea reveni la mersul meu aproape zilnic pe bicicletă, a fost nevoie de o soluție. Astfel, o pliabilă numai bună pentru oraș mi s-a părut cea ideală pentru moment. Într-un elan care mă caracterizează total, am și făcut câteva ture – nu prea multe însă, nu m-am potrivit cu momentul. Însă bucuria zilei ăleia când am plecat prima dată la birou prin Herăstrău, e greu de descris în cuvinte. Sigur o să recuperez din primăvară.
*
Bucșoiu Mare (ultima zi din Iulie 2017)
Iulie a fost luna “in denial”. Sau mai degrabă cea în care am testat limitele my way. Cine m-ar auzi că am coborât Bucșoiu pe Deubel, urcând la Omu pe la Babele de-o zi, ar zice că n-avea cum să îmi fie foarte rău. Nici nu îmi era, la drept vorbind. Nici picătura chinezească nu este o găleată de apă care îți cade în cap dintr-o dată. Bucșoiu Mare a fost o tură mare pentru mine. Una plină de înțelesuri, una edificatoare, una deopotrivă senină și întunecată. În imaginația mea bogată, am scenarizat, și nu o dată, cum ar fi ca viața să îmi arate la sfârșit cum că aceasta a fost ultima tură mai de anvergură făcută vreodată… Nu că ea în sine ar fi cine știe ce anvergură, dar pentru mine în 2017 a fost. Un soi de “What if”, așa, adus la rang de sfârșit de act sau capitol pe scena pe care se desfășoară teatrul vieții mele. Revenind în ziua de azi, eu încă sper că nu. Tura pe Bucșoiu îmi va rămâne însă în mine drept una din cele mai interesante și frumoase și bine întâmpinate ture vreodată.
*
Poiana Mărului, Râșnov, Măgura. Și Vama Veche (August)
Câteva zile pe-afară cu micile fete, una de-acasă, una de la Londra. Bașca o vacanță cu mama :), cea de la munte. Iar ne-am suit în mașină, iar am tulit-o. Mă uit în urmă la postarea acesta și deja mi se pare un an bogat, nemapunând la socoteală ce urmează. Nu e de mirare ca am parcurs 20.000 de km până acum, cred că e vremea să mă reprofilez, mă fac șofer de curse lungi. Chiar mă gândeam zilele trecute cum ar fi pur și simplu să încerc o vreme diverse meserii, care mai de care mai variate, din cele mai la îndemână, mă rog. Revenind repede, să nu divaghez, v-am spus mai devreme că urma să mă întorc la Poiana Mărului, acest nou loc minunat descoperit în vârful dealului. Plimbări pe dealuri, o scurtă drumeție în Crai, o vizită la Cetatea Râșnov și Dino Park au fost highlighturile vacanței. Și Momo (mama) pe care am dus-o la cinema 9D la Dino Park, femeie serioasă cu nepoți, s-o zgâlțaie scaunele și s-o sufle aerotermele rostogolindu-se virtual în montagne-rousse-uri cu păianjeni și șine rupte la vale. Personal o verificam la fiecare 30 de secunde căutând semnele vitale, privind toată experiența prin propriile lentile (mie nu-mi plac treburile acestea) – când colo, doamna Momo se distra la maxim. De pupezele mici ce să mai zic. Restul zilelor în Vamă – lipicios și obositor. La mare în sezon este locul din care îmi doresc să mă întorc cel mai repede acasă :). Câte nu facem noi pentru cei mici. Noroc că au fost doar 3 zile.
*
Culoarul Rucăr-Bran și împrejurimile sale au un farmec numai al lor. În special în satele mici. Weekend-ul, scurt și destul de liniștit în sine. În general printre căpițe de fân și fânare… îmi scapă acum denumirea locală și așa de lemnoasă a fânarelor în zonă. Ceea ce mi s-a părut cu totul aparte acolo a fost sincronul cu 2016, total întâmplător, în care, în aceeași zi a anului mă aflam fix în același loc – dar cumva pe partea cealalta. Literally. De-o parte și de alta a… Cabanei Brusturet, dacă e să ne gândim strict topografic. Fix pe acel drum care leaga Grindul de Peștera Dâmbovicioara, trecând prin dreptul Cabanei. Doi ani, două luni și o cabană :).
*
Din multe puncte de vedere a fost excursia anului. Scopul a fost să cer opinia unui medic de la o clinică de traumatologie sportivă pentru problemele cu genunchiul. În jurul scopului s-au învârtit 2 zile – una petrecută la Innsbruck, pe sus desigur, dar un pic și pe jos, centrul vechi e chiar drăguț, iar cealaltă la Pertisau (Achensee), pe bicicletă. Acum că stau să mă gândesc, mi se pare destul de departe momentul și mai ales felul în care am plecat eu singură de nebună, am închiriat o mașină și m-am dus, însă în urma acestei ture mi-am spus (aș spune propus, dar nu vreau) că ar fi minunat dacă aș reuși să fac o dată pe an o astfel de ieșire. Mai este de scris articolul despre Innsbruck, dar am scris despre această Austrie aici și aici. Concluzia fiind că după această tură mi s-au eliberat (măcar un pic) mințile. Și că începutul de toamnă e îmbolnăvitor de frumos în natură. Fotografia de mai jos este aleasă datorită cuvântului “început”.
*
Deltă – Dunavățul de Sus (Octombrie)
Ce să facem și noi. Învățăm copiii să pescuiască. Atâta gâlceavă pe niște fâțe de peștișori nu mi-a fost dat să aud în viața mea. Și ce să mai facem și noi. Ajungem cu barca până la mare într-o zi superbă de octombrie, printre cormorani, gâște și lebede. Delta Dunării, dragii mei, este o bijuterie.
*
Artroscopie 2 – Genunchi Stâng (Noiembrie)
După cum și articolul anterior, uneori, lucrurile pe care le amâni cel mai mult, spunându-ți mereu că te vei apuca de ele “atunci când ‘ceva’, căci altfel e complicat și durează”, sunt tocmai lucrurile care (ți) se întâmplă în cel mai simplu și firesc mod posibil. Nu spun că a doua operația a fost simplă, pentru că niciuna nu e, dar a mers bine de data asta. Maxim de bine cât putea să meargă, adică. Iar empatia avută de medicul care m-a operat a fost una dătătoare de un soi foarte bun de energie.
Pe scurt, căci nu cred eu că voi mai scrie vreun articol separat despre întreaga epopee, în urma reconstrucției de ligament încrucișat anterior din Mai 2016, am avut o reacție puternică postoperatorie (cel mai probabil de respingere a șurubului de fixare a grefei), cu un însemnat proces inflamator care a întârziat și limitat de fapt tot procesul de recuperare, transformând o parte din interiorul articulației mele într-o fibroză permanent dureroasă, suficient de semnificativă încât să îmi limiteze funcționarea corectă a articulației și deci refacerea ei (inclusiv cea musculară). Îmi aduc aminte că timp de aproape 1 lună postop am dormit în medie doar 2-3 ore pe zi din cauza durerilor. Am avut parte de antibiotice intravenos, de injecții intra-articulare cu cortizon, de mobilizare foarte grea și dureroasă, de cârje vreo 2 luni+ în loc de 1 lună+ și mers vizbil strâmb cel puțin 7-8 luni, și de oameni în jurul meu care nu știau exact ce-i cu mine și ce să-mi mai facă. Complicația finală în urma întregii epopei (începută cu hemartroză și inflamație și dureri) se numește Sindrom Cyclops și nu este una chiar frecventă, la fel cum nici reacția de acest fel a organismului nu este. Cyclopsul acesta este ca un ghem de țesut suplimentar care se formează în articulatie, între tibie și femur, și care nu are ce căuta acolo, fiind o importantă sursă de durere și impotență funcțională. Partea bună în toată treaba asta fiind că grefa se regăsește în condiții excelente iar reconstrucția în sine a fost executată minunat. Înainte de a decide o a doua artroscopie (treabă delicată, să deschizi din nou acolo), am cerut toate părerile pe la noi și pe-afară, am încercat tot ce se putea încerca – de la injecții până la băi. Kinetoterapia + alte proceduri nu m-au ajutat prea mult, pentru că, problema fiind una mecanică, articulația mea mai mult se irita și inflama decât să se mobilizeze. Acum sunt încă în recuperare după a doua operație și voi mai fi încă vreo 6 luni, timp în care voi încerca să alungesc la loc tot ceea ce s-a strâmtat acolo timp de un an și jumătate (mușchi, tendoane, ligamente, capsula articulară) și mai departe om vedea. Odată scos șurubul de acolo și curățată articulația, durerile într-o anumită zonă au încetat, iar unele țesuturi au căpătat o consistență și culoare mai normale. Nu mai am corpuri străine și respinse prin organism – iar medicii au reușit să scoată șurubul de fixare nu numai din articulație ci și din căpățână, unde își făcuse un al doilea culcuș care adâncea lucrurile exact cum nu trebuie. Și am să le mulțumesc mult tuturor celor care și-au pus la bătaie experiența ca să mă facă pe mine bine, și prima, și a doua oară. Sper însă să nu ne mai întâlnim pe masa de operație cu tot felul de instrumente dubioase la îndemână.
Cum am reușit eu atunci toate aceste epopei (mă refer la cele outdoor) în 2017? Păi în primul rând nu a fost ceva grav în sine – doar dureros și limitator, iar treaba asta cu limitele mie de multe ori îmi scapă. Nu am fost în ghips, sau retezată, să ne înțelegem :). Am avut amandouă picioarele cu mine, doar că unul durea la fiecare pas dacă voiam să merg ca lumea. În al doilea rând, nu au fost epopei :). Au fost câteva ieșiri în natură (85% din ele cu copiii alături) și m-am dat și eu puțin cu bicicleta. Strângând din dinți, și în timpul, și mai ales după. Am fost funcțională, însă doar până la un punct. De la acel punct încolo, știam că doare și curentează. Însă nu puteam să o duc așa la nesfârșit, din multe motive ce ar fi adus uzură pe termen lung.
N-a fost ușor și încă nu e. În afara disconfortului fizic, permanent, în surdină și de care nu am putut scăpa nici până azi, e vorba de foarte foarte mult timp consumat cu exercițiile de recuperare (care nu-ți mai lasă nici vreme nici disponibilitate pentru altele), iar în cazul meu cu ajunsul la o concluzie legat de ceea ce a trebuit să fac a doua oară și mai ales unde/ cu cine. Nu mai pun la socotoeala râșnița mentalo-emoțională de pe fundal și faptul că am ajuns la birou din 3 în 5 lăsând multe lucruri în aer, pe care sper să le recuperez anul acesta. Însă e genul de treabă care te face să vezi lucrurile puțin în perspectivă. Și până la urmă… “It’s gonna be ok in the end. If it’s not ok, it’s not the end.”
*
Judecând după cârnatul de mai sus, relatat un pic pe repede înainte (mi-ar fi plăcut să mă lungesc ceva mai poetic, ce să zic, dar ne apuca 2019), am de ce să-i mulțumesc “momentului 2017” și o fac din toată inima. Am avut așa de multe de învățat și descoperit. Restul… e tăcere, vorba lui Caranfil.
