Home To My Soul
A coborât din mașină și primul lucru a inspirat adânc aerul rece și umed cu miros de brazi, adăpostit sub cerul acoperit de norii ce aduceau mai degrabă a ploaie decât a zăpadă. Ultima dată fusese acolo cu aproape un an în urmă, însă amintiri mult mai vechi o legau definitiv de bucățica aceea de munte din spatele cabanei, pe care abia aștepta să o revadă, cu încă o pereche de ochi. Alții, altfel, așa cum se întâmpla de fiecare dată.
Se schimba oare locul la fiecare întâlnire, sau alții erau ochii ei cei care vedeau diferit structurile acestea inamovibile numite munți, filtrate prin atâtea nuanțe de fiecare dată?
Azi era umbră. Era exact umbra aceea care nu lasă loc culorilor să se întâmple. Alb și negru. Și gri. Și câteva smocuri verzi-gălbui de iarbă ce răsăreau de sub zăpada umedă și încă groasă pentru sfârșitul lui aprilie. Încă un aprilie după alt aprilie după un octombrie după un septembrie după alt aprilie după alt septembrie după alt iunie după…
Ce dacă-i umbră, ce bine că-i răcoare, ce bine că-i acolo, ce dacă umbră, ce dacă ploaie.
Prima dată dăduse nas în nas cu micul refugiu demult, pe când habar n-avea că acolo după colț e o căsuță, într-o Strungă ca o poartă. O surprinsese brusc prin ceață cu ușa lui cea verde, când, pe potecuța de sub stânci, micul grup de oameni urca încet-încet în orb prin puzderia de calcar fără să ghicească nimeni că din spate îi privește Piatra, lungă și-ascuțită ca o lamă. I-a rămas în minte atunci, dar nu l-a ținut aproape – o clipă doar de intersecție cu ceva familiar. L-a recunoscut din prima. N-a știut să se oprească, pășind grăbită mai departe.
Altă dată, mai demult, a trecut pe lângă el fără să îl știe-acolo, agățat de stânci, pitit de fulgere și de furtună. Era mai mică ea, iar drumul rătăcit – un umblet ud pe plaiuri la-ntâmplare, privind cu teamă-n jur străinii rupți din basme pe caii lor negri și albi.
Fusese soare, fusese ploaie. Pe când descoperea cu bucurie adâncul canion stâncos ce nu lăsa în curtea-i decât câte o rază… sau doar o picătură, mereu de-a v-ați ascunselea, mereu printre cotloane.
Și ninsoare. Pe derdeluș, atunci când ciucurii căciulii erau ghemotoace albe iar fulgii mari de nea se adunau în palme definiți, fractali fragili cu linii drepte. Aceleași palme ce-nghețau strângând metalul, modelând trepte de gheață…
Fusese treabă. Cu pix în mână, foi pe planșă, ochii-n patru și program. Bucurie. Energie. Eficiență. Zumzăială.
Și neprevăzut? Desigur. Când pleci de-acasă pentru o zi, ca să te întorci în două. Când tot ce-i volatil conține, când inconstanța este bună…
Multe zile sus pe munte… multe feluri, diferite. Azi era în alb și negru. Cu liniște și cu prieteni. Cu pasul rar și apăsat. Și fără grabă.
Se uită-n urmă. 37. Și în față?
Era acolo și-anul ăsta. Nu plecase.
Cu poarta ta largă spre lume… Rămâi, acolo, Strungă dragă, casă mică și loc magic de poveste.
