Hanging (on) Bridges – Arenal, Costa Rica
De când cu Bucureștiul ăsta sub ploi și cu drumurile dese prin pădurea de la Zoo, de fiecare dată când ies din casă mă cuprinde o ceață umedă și un miros reavăn care-mi aduce aminte de săptămâna tropicală musonică din Costa Rica (Puerto Viejo și Arenal), petrecută sub o ploaie torențială continuă. Cum să vă explic… practic acești bulbuci zilnici ai Bucureștiului săptămânii trecute (scriu postarea în iulie 2018) s-au desfășurat live present tense continuous 24/7 cu noi cu tot printre ei ca-n filmele cu Rambo, preț de vreo 4-5 zile în care ce era să facem… la fel de dezarmați precum cei pe care îi vezi oprindu-se din alergat atunci când realizează că de fapt nu mai pot face nimic împotriva aversei care i-a suprins în plin bulevard deschis, cu toate umbrelele deținute care în final se dovedesc inutile, așa și noi ne-am petrecut timpul pe-afară, că tot aia era, doar eram uzi în permanență.
Ca rezultat direct, după aceste 4-5 zile nu mai aveam absolut nicio haină uscată în bagaj sau pe noi, exceptând-o pe Suri, căreia ultima bluză uscată cu mâneca lungă din bagaj i s-a transformat în pantaloni, cu mânecile pe post de craci… prinsă bine cu o curea de scandal :), ținută în care a defilat o zi întreagă cu turul lăsat, în posibila întâmpinare a cine știe căror vremuri adolescentine rebele.
Contextual, rețin că, deși deja intrați bine în sezonul bun pentru aventuri outdoor, în perioada cât am fost noi acolo sezonul s-a aflat în altă parte și să nu vă imaginați că orice fel de echipament poate face față acestui tip de vreme. Tot ce poți face este să o accepți, să te bucuri de faptul că totuși nu este atât de frig încât să nu mai poți face nimic (dar nici prea cald nu e), să îți asumi starea permanent jilavă și nici măcar să nu te mai obosești să te preocupi ce pui pe tine – pentru că orice ai pune – de la pantaloni scurți la geacă de goretex… sau chiar și hainele altora… nu mai contează de fapt. Iar problema cea mare nu este că te uzi, ci că este atât de umedă toată atmosfera în jur încât nu ai unde să îți mai usuci lucrurile altundeva decât în uscătoarele electrice de la hotel; însă let’s face it: nu întotdeauna te mobilizezi să o și faci atunci când ai de stat doar câteva zile și tot spui “lasă că mă descurc și așa”, căci inevitabil faci un calcul de eficiență a costului vs. beneficii, știind preabine că ieși pe ușă cu hainele uscate și în 10 secunde ești la fel.
Păstrând curaj după ziua anterioară petrecută într-un hike plin de lipitori până la Catarata La Fortuna (Cascada Rio Fortuna) – (abia aștept să scriu și despre ea, am recunoscut-o cu greu căci nu mai știam cum se cheamă, iar foto sublime de pe net de tipul apă turcoaz, junglă verde, vederi panoramice, cascadă cu spumă albă, oameni în apă – lipsesc cu desăvârșite la mine – eu am ceață, pâclă, noroi, nicio vedere panoramică, multe pelerine de ploaie, apă maro, spumă maro, pietre inaccesibile, huge water debit (ăsta oricum e huge, cu sau fără ploi), absolut niciun om în apă (s-ar fi înecat instantaneu))… cum spuneam, păstrând curaj, am plecat în grup mic spre Hanging Bridges – mai exact Mistico Arenal Hanging Bridges Park, atracție care mi-a mers cel mai unde trebuie din zilele petrecute în Arenal – o tură de drumeție pe o serie de poduri suspendate deasupra coroanei pădurii tropicale (“canopy walks” pe engleză), ceea ce reprezintă una din chestiunile pe care eu zic că este musai să le faci dacă mergi într-o zonă care permite o astfel de oportunitate, indiferent pe ce continent.
Am mers la Hanging Bridges undeva prin ultimele zile, când fi-mea a capotat alături de aproape tot restul grupului și nu a mai vrut să meargă nicăieri ud, motiv pentru care am plecat doar eu împreună cu nestematele aventuriere, să ne dăm un pic huța pe varianta modernizată a podețelor de stinghii ce traversau(ează?) gârlele satului românesc al copilăriei noastre.
Nu vă imaginați ca mi-am luat și aparatul foto cu mine. Majoritatea fotografiilor mele din Arenal se rezumă la câteva cadre făcute cu un telefon obosit-permanent-aburit din pungă (din care voi încerca în cele ce urmează să redau ceva cât de cât acceptabil).
Hai într-un final să vă spun 2-3 vorbe despre loc, că e chiar interesant.
Arenal Hanging Bridges, Mistico Park sunt practic o serie de poduri suspendate prin coroana pădurii tropicale, aflate în Parcul Național Arenal din Costa Rica. Locul oferă o perspectivă inedită asupra junglei și se pare că și panorame minunate asupra lacului și vulcanului cu același nume (nouă din păcate nu :)). Ele fac parte de fapt dintr-un traseu pe o potecă ușoară de 3 vreo km; în total sunt 15 poduri, dintre care 6 suspendate printre crengi la vreo 50 m înălțime, iar lungimea lor variază între 50 și 100 m. Suficient de ranforsate cât să fie safe pe toate părțile. Cu alte cuvinte, curat tratament pentru frica de înălțimi :).
Găsiți podul suspendat în fotografia de mai jos.
Proiectul s-a dorit unul integrat cu natura, lăsând practic pădurea tropicală intactă. Locul este ideal pentru drumeții și mai ales pentru observarea sălbăticiei, în special pentru commoners ca noi, cu cele peste 700 de specii de plante și peste 300 de specii de păsări ce trăiesc aici. Și long story short, o treabă interesantă despre acest loc este că Mistico Park a fost amenajat drept un coridor care conectează două regiuni mari: Lanțurile Vulcanice Guanacaste și Tilaran, fiind unicul coridor care permite mamiferelor mari (de ex. puma, jaguarul) să circule între aceste zone. Dacă mă întrebați pe mine, nu-s foarte sigură că nu e cumva singurul coridor RĂMAS de fapt în care se poate întâmpla asta. Bine măcar că a fost păstrat, what to say.
Extraordinar loc și extraordinar feeling, să poți vedea jungla din interiorul ei, să o poți vedea de sus în jos, dintr-un alt unghi de fapt față de cel la care te-ai putea gândi în primă instanță. Coroana arborilor este after all un loc extrem de divers și aproape necunoscut oamenilor de știință, și am mai citit că zona traversată în acest parc este și ea oareșcum aparte, căci se află la limita dintre 2 praguri de altitudine și integrează astfel specii și de colo și de colo.
[fusion_separator style_type=”none” hide_on_mobile=”small-visibility,medium-visibility,large-visibility” class=”” id=”” sep_color=”” top_margin=”5″ bottom_margin=”5″ border_size=”” icon=”” icon_circle=”” icon_circle_color=”” width=”” alignment=”center”][/fusion_separator]
Looking down on.
Tot ce mai vreau să subliniez este că umiditatea locului este undeva la 88-92%, doar ca să știm exact care-i treaba cu Rambo :). Și că scrie mare negru pe alb peste tot că nu ai voie în sandale, nici să vorbești tare, nici să rupi plante, nici să oferi mâncare animalelor, nici să fumezi, nici să alergi pe poduri nici să faci nimic care ar putea deranja sălbăticia. Or else. Și oamenii chiar respectă treaba asta.
[fusion_separator style_type=”none” hide_on_mobile=”small-visibility,medium-visibility,large-visibility” class=”” id=”” sep_color=”” top_margin=”5″ bottom_margin=”5″ border_size=”” icon=”” icon_circle=”” icon_circle_color=”” width=”” alignment=”center”][/fusion_separator]
La modul general acum, o treabă foarte bine făcută în Costa Rica este partea aceasta de acces turistic bine organizat în zonele de interes. Totul respiră comercial, adevărat, dar măcar se întâmplă informat, toate atracțiile au taxe de intrare (și nu neapărat mici) din care se întrețin corespunzător; adevărat, ești condiționat să “achiziționezi” în ideea de a te duce liniștit la plimbare în loc să te duci liniștit la plimbare, însă asta permite ca totul să fie ghidat, cunoscut, explicat, promovat, itineratizat, toate variantele îți sunt puse la dispoziție ușor, și o zic pe de o parte cu admirație – pentru că această mică țară din America Centrală a știut foarte bine cum să facă marketing în turism (sau turism ȘI din marketing), pe de altă parte am și eu fixurile mele în ceea ce privește masele și puterea distructivă a acestora. Cu toate acestea, Costa Rica pare una din țările preocupate de componenta durabilă a turismului practicat acolo, de unde balanța mea se înclină clar pe plus. Foarte bine fac că măcar și-au organizat bine treaba și eu cred că pot reprezenta un model. Eu zic că, pentru popor și hoarde, e mult mai bine așa decât altfel – totul mi se pare făcut cu cap și cu grijă.
Cumva totul se întâmplă altfel decât în Asia de Sud-Est, sau pe la mare de exemplu, unde ai mereu senzația (și probabil că nu este vorba doar de o senzație) că totul este făcut pe genunchi, că la capitolul safety te asumi, că aspecte precum rigoarea sau grija pe termen lung cad în a doua parte a clasamentului priorităților, că totul are în spate pe undeva motivația nu i-aș spune a jepcărelii, că nu e așa, ci mai degrabă a valorificării oricărei oportunității oricât de mici de a face un ban, acum pe loc, acum, cam cu orice preț așa. Am mai scris eu mai demult despre asta. Ori raportarea la acest aspect mi-a plăcut în Arenal, căci lucrurile-s mai adunate, totul e mai responsabil, mai organizat, mai riguros, partea de outdoor implică orișicum mai mult spirit de raspundere (inclusiv economică sau față de turist, față de mediu sau societate) decât prin alte părți. Este foarte posibil să fie totuși o părere cu totul superficială și subiectivă, dar este totuși dublată de articole citite și after all de evoluția istorică de la o țară pur bananieră ce-și exploata la maxim și fără rezerve resursele naturale, la o zonă focalizată destul de mult pe ecoturism, căci Costa Rica este pare-mi-se una din importantele destinații aliniate la standardele ecoturismului în regiune și în lume de fapt. Eu una presupun că dedesubturile au și un alt ecou în afară de pura conservare a naturii și a comunităților locale, dar hai să ne întoarcem la Hanging Bridges căci iarăși am luat-o pe arătură și mă îndepărtez de la centrul frunzei.
Tura pe poduri a fost făcută cu un ghid local antamat chiar din Parc – deși poți merge foarte bine și pe cont propriu, cu toate că rețin că politica Parcului respectiv era să te oblige să iei ghid de la ei.
Drumeția a durat în jur de 2,5-3 ore în total, cred că aproape integral pe ploaie. Podurile susțin doar un anumit număr de persoane odată, iar tura se face în anumite sensuri, suficient de ușor de determinat de catre omul de rând, socotind după hărțile imense puse la dispoziție pe panouri prin parc și nu numai. Nu ne-a deranjat foarte tare că am fost condiționați să luam un ghid, căci am avut de aflat multe pe care nu le-am fi putut desluși singuri, cu exemple cât se poate de live legate în primul rând de cadrul natural în care ne aflam – de la viața furnicilor tăietoare de frunze (leaf cutter ants), la locurile în care se ascund cu predilecție tarantulele, la cum reacționează de fapt mimozele pudice atunci când sunt atinse, până la cum arată jungla de sus și ce vietăți care mai de care se îngrămădesc pe acolo. Plus discuțiile legate de contextul economic, social și de viața pur și simplu în regiune. Având în vedere vremea, partea cu vietățile a fost destul de slab reprezentată spre inexistentă, și asta a generat o foarte mare părere de rău în tot grupul nostru de-a lungul tuturor zilelor petrecute în Arenal de fapt.
Mai jos e fotografia mea preferată din serie, care, deși horror din punct de vedere calitate a imaginii, deși damp and wet și moist și cum e ea, e o imagine pe care o găsesc foarte sugestivă în ceea ce privește locul.
Și în continuare galeria cu fotografiile rămase. Dacă este să îmi vină în minte un cuvânt pentru seria de mai jos – acela este luxuriant. Îmi pare rău de calitatea fotografiilor și de cât de ude și aburite sunt, însă am decis să le urc totuși, și asta datorită ineditului conținutului. Mie una mi-ar fi fost de folos multe fotografii de genul ăsta prin căutările mele online.
[fusion_separator style_type=”none” hide_on_mobile=”small-visibility,medium-visibility,large-visibility” class=”” id=”” sep_color=”” top_margin=”5″ bottom_margin=”5″ border_size=”” icon=”” icon_circle=”” icon_circle_color=”” width=”” alignment=”center”][/fusion_separator]
Dacă e să mă oftic de ceva, mă oftic pe bune de vremea din Arenal – căci n-a făcut posibilă decât plimbarea udă și căscatul ochilor pe plan botanic, pentru că, în rest, aproape tot ceea ce înseamnă faună a lipsit cu desăvârșire, ceea ce, atunci când vine vorba de Costa Rica e o adevărată pierdere, panoramele în Arenal fiind binecunoscute, alături de turele de bird-watching, de căutat maimuțe, leneși, tucani, papagali și tot felul de vietăți colorate prin copaci – a căror depistare este the most-rewarding of all. Ori noi n-am reușit nici măcar să vedem vulcanul din cauza ceții, iar faptul că toți tucanii și toate maimuțele se adăposteau de ploaie la 30 de metri înălțime prin baobabi nu ne-a încântat prea mult pe nicinul dintre noi. Dar ce poți să faci, te bucuri de șerpi și de ferigile care datorită ploii au ajuns la dimensiuni impresionante și cu asta basta. Îmi pare tare rău că Surina a capotat pe bună dreptate, căci sunt absolut sigură că ar fi fost o experiență full-senses pentru mica noastră bioloagă marină. Cât despre mine, m-am întors udă și obosită din cale-afară din tura asta. Și înghețată. Și totuși îmbogățită cu o stare, o amintire, un miros, o informație, o bucurie și un zâmbet care-mi revin chiar și acum, la mai bine de un an și jumătate de atunci.
Pura Vida, adicătelea!
