Vârful Moldoveanu (și învățăturile sale)
Vârful Moldoveanu (și învățăturile sale)
Detalii traseu
Traseu zi 1: Sâmbăta de Sus (670 m) – Valea Sâmbetei – Cabana Valea Sâmbetei (1401 m)
Traseu zi 2: Cabana Valea Sâmbetei (1401 m) – Fereastra Mare a Sâmbetei (2188 m) – Refugiul Viștea Mare (2310 m) – Vf. Viștea Mare (2527 m) – Vf. Moldoveanu (2544 m). Retur pe aceeași ruta.
Marcaj zi 1: Triunghi Rosu (TR)
Marcaj zi 2: Triunghi Rosu (TR) (până în Fereastra Mare) + Banda Roșie (BR) (până pe Vf. Viștea Mare) + Punct Roșu (PR) (până pe Vf. Moldoveanu)
Durata zi 1: 2,5 ore
Durata zi 2: 11 ore
Când: 6-7 August 2010 | Cine: Eu, Sebi, Miha | Tură de 2 zile
Imi propusesem sa scriu aceasta postare imediat dupa ce am venit, pentru a nu uita niciuna din enumerarile facute in masina la intoarcere. Tura a fost in 6 august, dar am inceput sa scriu postarea abia pe 6 octombrie… Va inchipuiti ca am uitat o gramada din ceea ce am enumerat noi atunci cu atata amuzament drept “Invataturile lui Moldoveanu”. Sper doar sa mi le pot aduce aminte pe cele mai importante.
Programasem tura de 1000 de ani; imi place ca Fagarasul tinde (sau imi doresc eu sa devina) o traditie. Inainte cu vreo 2 saptamani ne-am tot sucit-invartit cum sa facem, unde sa mergem si Miha s-a lipit de noi oarecum in ultimul moment. De mentionat ar mai fi ca eu fusesem cu un week-end inainte la Ciucas Trail Running, de unde, pentru ca necunoscatoare, ma intorsesem cu mama febrei musculare – niciodata in viata mea nu am mai patit asa ceva – pana miercuri inclusiv (CTR-ul fiind sambata) nu am putut sa cobor scarile de la birou fara sa rada toti colegii de mine…)
Am avut de ales intre zona Negoiu si zona Sambata si am ales-o pe cea din urma datorita apropierii de Varful Moldoveanu, urmand sa ajungem in prima zi la Cab. Valea Sambetei si sa ne mai invartim prin zona, a doua zi sa mergem pana pe Varful Moldoveanu dus-intors si a treia eventual sa mai urcam pana in creasta pe alta parte si sa ne intoarcem.
Ziua 1. Cabana Valea Sambetei
Am plecat catre Sambata de Sus de la ai mei iar mormaiala lui tata “Unde mai plecati iarasi nu va mai potoliti odata!” este deja clasica la 5-6-7 dimineata in curte la Ploiesti. Sora-mea ma speriase ca drumul era in lucru si ca o sa facem 100 de ani. N-a fost chiar asa, si in jur de 10:15 parcam in fata Manastirii Brancoveanu printre tarabe, fluiere si laneturi de artizanat si diverse mamase, jeepuri si gunoaie deja expandate din cosurile de gunoi de pe marginea drumului.
Pe drum ne-am mai documentat suplimentar, am deranjat ceva hartii de prin niste carti si am luat pana la urma cu noi harta de la Bel Alpin – cea mai ok din cele pe care le detineam in bibilioteca.
Lasam masina intr-o parcare din zona – in ciuda aglomeratiei sunt chiar destule posibilitati, ne echipam si o luam usurel inspre Cabana Valea Sambetei prin valea cu acelasi nume (intai drumul este asfaltat apoi se transforma in forestier).

Din cauza umiditatii si a averselor zilnice, am facut o mare sauna in padure pret de vreo jumatate de ora, timp in care efectiv am zis ca-mi smulg hainele de pe mine – noroc cu convenientele astea sociale – orisicum nu cred ca m-as fi racorit suficient.
Masina, am constatat ulterior, se poate lasa mult mai incolo pe drum, la cativa kilometri, chiar in dreptul primului pod peste Sambata, unde mai erau parcate alte cateva (desi intri cu ea prea mult in natura pentru gustul meu).
Curand dupa ce am plecat, depasim intersectia cu drumul forestier ce trece prin Vistisoara spre Orasul Victoria si ajungem in dreptul ultimelor hoteluri si cladiri din zona si dupa aproximativ 45 de minute de la plecare ajungem la primul pod peste rau, pe care il traversam trecand astfel pe malul estic al vaii (stang cum urcam). Valea se traverseaza de mai multe ori pe podete de lemn, unul dintre ele echipat chiar si cu un covor… nu rosu ci albastru.
Undeva pe parcurs are loc si primul incident: Sebi, care isi inaugura noua pereche de bocanci cu ocazia acestei ture, isi inaugura desigur si prima pereche de bataturi de la acesti bocanci, pe care s-a vazut nevoit sa ii dea jos si sa isi continue drumul in adidasi. El saracu’ se astepta la o situatie de genul si se gandea cu putina teama la deznodamantul acestei afaceri pentru drumul lung de a doua zi pana pe Varful Moldoveanu. Nedorind sa-si nenoroceasca de tot picioarele din prima zi, si-a continuat drumul pana la cabana in gumarii carati special in acest sens.
Drumul este frumos si foarte prietenos. Din loc in loc sunt amenajate bancute pentru popasuri pe care le-am utilizat din plin, avand toata ziua la dispozitie.
Ca de obicei, am incercat sa urmaresc indeaproape descrierea traseului cu privire la toate paraiasele, intersectiile, podetele si locurile prin care am trecut pana la cabana, insa le-am cam pierdut pe drum, ori din lipsa, ori din exces de zel. In orice caz, dupa cateva traversari si intalniri cu paraise afluente, poteca incepe sa urce un pic mai sustinut pe versantul vestic al vaii si apoi ne scoate la liziera padurii (dupa cam 2,5 ore de plecare), deschizand in fata o perspectiva tare faina catre Fereastra Mare a Sambetei.

Putin inainte de acest moment se ramifica inspre N-V poteca marcata cu punct rosu spre Poiana Lespezi din Muchia Dragusinului, iar imediat dupa iesirea din padure apare si Piatra Caprei inspre est (stanga), catre care merge poteca marcata cu triunghi albastru (1 ora).

Noi tot inainte prin iarba, urzici si brusturet si ajungem numai bine la cabana, odata cu o ploicica de vara.
Cabana, no offense, intr-o stare cam jalnica – sunt la prima vizita – deci nu pot spune daca este mai bine sau mai rau decat in trecut. Umezeala multa, nu atat mizerie – ca e relativ curat – cat un semi-ceva caracteristic mai tuturor cabanelor de la noi. Innabuseala invechita. Dar depasim momentul, ca nu am inceput sa scriu ca sa comentez despre asta. Mai bine apreciem peisajul, care sigur nu lasa de dorit.
Iata si cabana

Am asteptat sa treaca ploaia inainte de a ne aseza sa mancam afara pe mesele de lemn, dimpreuna cu localnicii – 2-3 magari dintre care unul gestant, 2 catei si un pisoi dintre care niciunul nu mi-a trezit cine stie ce sentimente de prietenie.
Alaturi de noi la cabana erau si un tata cu fiul sau. Mergeau si ei tot pe Moldoveanu, spunand doamnei de acasa la telefon: “No, om mere she-om mere si-om vidie dac-om puche ajunje sus pana pie varf. Daca nu, ne-om intorshe…”. Fain, tare faina familia aceea, rupti de undeva de pe vremea lui Decebal jur… pareau niste oameni, asa, tare tare buni, i-am urmarit cu atentie, m-au impresionat mult.
Dupa masa nici eu nici Sebi nu mai voiam sa ne miscam nicaieri si am stat cat de mult am putut la cat soare era printre norii cam negri, cercetand zarea si harta, intrebandu-ne cum va fi vremea a doua zi si ce plan de bataie sa facem. Apoi am facut o plimbare toti trei in sus pe vale, in recunoastere si de plictiseala.
Sus, apusul nu parea deloc incantator, se desfasura un soi de furtuna care nu facea decat sa imi intareasca feelingul ca vremea nu va fi 100% de partea noastra in aceasta tura. De altfel eram superconstienti de asta din prognoze.
Noaptea s-a scurs repede cu furtuna de mai sus desfasurata fix desupra capului nostru, dar dimineata cerul se luminase si noi eram gata de drum.
Ziua 2. Varful Moldoveanu
Si-am plecat. La ora 07:15 urcam incet spre sud, pe malul vestic al raului Sambata. Avem in fata acelasi peisaj de data asta cu soare in el.
Trecem de cabana Salvamont si dupa aproximativ 25 de minute ajungem la baza pragului glaciar, la o ramificatie de drumuri. Inainte, spre sud, catre Fereastra Mica a Sambetei – marcaj triunghi galben, 2h. Inspre dreapta (sud-vest) catre Curmatura Racorerelor – marcaj punct albastru. Noi traversam apa spre stanga si urcam sustinut vreo jumatate de ora printre molizi, smardar, jnepeni si ierburi, ajungand intr-un valcel plin de iarba unde avem o noua ramificatie spre Vf. La Cheia Bandei (1750 m), marcaj punct rosu. Acolo am si facut un mic popas de ciocolata, incantator – o turma de oi se auzea undeva in spate, cainii latrau, in rest pace si liniste cat cuprinde.

Continuam apoi pe poteca marcata cu triunghi rosu spre sud si, depasind o zona bolovanoasa, intam in Caldarea Buna sau Caldarea la Fereastra Mare. In stanga se vede mare Coltul Balaceni – semn distinctiv pentru locul in care ne aflam, iar in dreapta Vf. Slanina.
Traveram caldarea catre sud, in urcus usor pana sub grohotisul de sub Fereastra Mare. De aici se vede clar indicatorul din creasta. Poteca se continua apoi cu o serie de serpentine ce urca spre stanga destul de sustinut si in 2h si 15′ de la cabana (la 09:30 in the morning) ajungem in Fereastra Mare a Sambetei, intersectand poteca de creasta marcata cu banda rosie, pe care vom continua de-acum incolo catre vest.
In creasta vremea se arata cat de cat ok insa vedem niste mase mari de nori care dupa-amiaza sigur nu puteau prevesti ceva imbucurator. Indicatorul din sa zice 8 ore pana la Podragu. Vf. Vistea Mare (2527m) e cam pe la jumtatea drumului, deci 4 ore. Astfel, calculele mele cu privire la cele 12 ore de traseu erau corecte. Am stabilit nu ne lalaim prea mult pe drum la poze, stiind ca avem in fata cam 4 ore pana la Refugiul Vistea unde ne puteam adaposti in caz de potop. Mie una nu-mi era decat de potop.
Zis si facut, am luat la rand varfurile de pe creasta, sus-jos, sus-jos, incepand cu Vf. Slanina (2268 m) cel din fata noastra, Fereastra Mica a Sambetei, apoi Varfurile Galasescu Mic (2433 m) si Galasescu Mare (2470 m), cu Fereastra Racorerelor dintre ele, Vf. Galbenelele (2456 m), si in cele din urma Vf. Hartopul Ursului (2461 m), pana la Refugiul Portita Vistei (2310 m). Am survolat si lacurile din zona, L. Vistisoara si L. Estic si Vestic ale Vaii Rele. Click pe foto pt. slideshow.
Fagarasul e mult. E mare. Iar tu esti mic. Dar mic. Vezi cararea serpuind si ti se pare ca drumul nu are cum sa se termine. Varf dupa varf, vale dupa vale. Uneori peisajul este mai sterp, mai chel. As zice ca prefer partea cu crestele si cu portiunile mai inguste si mai accidentate. E frumoasa si plimbarea in peisajul mai sterp – dar sa fie pe soare, ca sa te bucuri de ceea ce vezi in jurul tau.
Ori noi am fost acoperiti de nori imediat dupa ce am trecut de Fereastra Mica, pentru aproape tot restul drumului pana la refugiu. Pe masura ce ne apropiam de Varful Moldoveanu nu reuseam sa ne mai dam seama din cauza cetii ce se vede in fata si cate culmi mai aveam de trecut. Pana la refugiu ne-am intalnit cu doua grupuri ce veneau dinspre Vistea, dintre care unul format din 4-5 tinere nemtoiace rupte din anii 1945 – aratau exceptional si erau echipate cu ranita, jambiere, etc., in timp ce odata cu noi in directia de mers mai era un grup ce mergea la Cab. Podragu.
De mentionat in acest punct este ca Sebi era incaltat tot in gumarii din ziua precedenta, intrucat ajunsese din nou la concluzia ca bocancii noi il deranjeaza prea tare. Asa ca mare parte din drum asa a urcat el toate varfurile sus mentionate, cu tz kile de bocanci noi nouti in spate.
Iarasi e de mentionat ca dintr-un motiv sau altul eu nu ma simteam in cea mai mare forma fizica – sa fi fost febra musculara si tot tacamul de la maratonul din week-endul trecut, sa fi fost oboseala de la job, sa fi fost alte probleme, ideea e ca mergeam ca un melc si ma gandeam cum ca din cauza ca ne miscam prea incet o sa ne prinda cea mai mare furtuna in creasta si ce o sa facem noi atunci. Ma si imaginam cum trebuie sa ma arunc la pamant, sa-mi arunc rucsac, bete, tot, in incercarea de a nu sfarsi cu milioane de volti in mine.
In jur de 12:30-13:00 am ajuns la refugiu unde nu avem nicio foto din cauza de vreme cam nasoala ce se facuse in scurt. Constat la refugiu ca imi intinsesem un muschi sau ceva si ma durea gamba. Si-asa am 50 de pozitii in care trebuie sa merg ca sa evit suprasolicitarea pe diverse incheieturi obosite, inca un disconfort era exact ceea ce imi doream la momentul respectiv. Am luat o pauza sa mancam ceva in mica treapta care se formeaza sub refugiu, inspre Valea Vistei si sa discutam ce avem de facut in continuare.

Dupa cum se poate observa, vremea se arata spre imputire, de la refugiu nu se vedea nimic pe Moldoveanu in afara de un mare nor cam pana pe la jumatatea muntelui, iar Vf. Vistea nu era nici el departe de asta. Ceasul era in jur de 13:00, timp era berechet. Mai ramanea problema vremii – care dupa prognoze se pregatea de un T-storm, puteam vedea si noi cu ochii liberi ca nu era chiar senin afara, insa am decis ca merita incercat si poate avem noroc sa se mai elibereze varful de nori pana ajungem noi acolo.
Ceea ce s-a si intamplat – dupa un urcus mega-sustinut de circa 30 min. pana pe Vf. Vistea Mare, unde deja era “summit traffic”, am pornit pe creasta si dupa aproximativ 15-20 minute eram pe Varful Moldoveanu. Bucatica de creasta parcursa este marcata cu punct rosu si este foarte asemanatoare cu Creasta Pietrei Craiului – la fel de ingusta dar mai putin accidentata.

Pe varf – neasteptat de bine dpdv vizibilitate: am vazut Romania in toate cele 4 zari, doar eram pe cel mai inalt varf, nu? 2.544 m, chiar daca norii cei negri se cam adunau in jurul nostru…
Am respirat putin, am tacut mai mult si am inregistrat cat de mult am putut din jurul nostru. Spre Vistea incolo, insa, se cam intunecau zarile.

Inapoi, in directia Fereastra Mare, lumina parea a fi mai ok si m-am bucurat cand dupa coborasul abrupt de pe Vistea am ajuns din nou in apropierea refugiului. Nu si Sebi, care pe Vistea Mare la intoarcere a zabovit putin pentru a-si schimba din nou incaltarile (isi pusese intre timp bocancii dar a constatat ca sunt horror). Ce altceva avea de facut? Pacat de spatele lui – m-am gandit mult pe drum la kilogramele acelea in plus din rucsac… (eu fiind obsedata si uitandu-ma si la 50 de grame in plus).

Asta este, ne-am asumat si continuam. La refugiu la intoarcere nu am stat aproape deloc, deja ne grabeam.

O serie care imi place mult (tot Valea Vistei cred). Click pe foto pentru slideshow.
Celebrul Trapez – iesit din camuflaj pret de cateva minute

Din nou soare pe Vf. Galbenele

Si nu am trecut bine de spartura de nori de mai sus, ca a inceput o mocaneasca asa… eu ma bucuram sincer – “mocaneasca e buna”, ma gandeam eu, “nu trazneste, nu tuna” – n-as fi avut nicio problema sa merg asa tot drumul. A tinut vreo ora si ceva, timp in care cu glugile pe cap si cu mersul sacadat nu mai vorbeam intre noi, avem cam 5-10 metri distanta unii de altii si ne impuseseram un ritm constant. Miha incepuse sa oboseasca si isi propusese sa mearga putin mai incet dar fara nicio oprire, in timp ce Sebi in gumarii sus numiti cred ca incepea deja sa faca scenarii pentru coborarea de mai tarziu. Eu eram prima si incercam sa impun un ritm cat de cat alert, fara sa ma departez prea tare, dar simteam totusi ca trebuie fortat putin pasul – macar pana incepeam coborarea din creasta. Voiam sa cobor din creasta inainte ca vremea sa se faca si mai nasoala.
Undeva pe langa Fereastra Racorerelor, cred, ploaia s-a oprit. Norii s-au spart si se vedea chiar si cerul albastru pe anumite portiuni. “Am scapat iefitin!” m-am auzind gandind, dar imediat dupa mi-am spus sa nu zic asta deja. In sinea mea insa ma calmasem – mai aveam putin pana in Fereastra Mare si urma sa coboram.
Ajunsi in Fereastra Mare ne regrupam si strangem pelerinele si gecile, cerul se lumina parca din ce in ce mai mult. E adevarat ca se mai vedeau totusi nori albi deaspura padurii si aceiasi nori negri ce ne insotisera tot drumul cu mocaneasca lor. Tunetele (si asa vagi) se linistisera demult; norii din vale erau adunati pana aproape de pragul glaciar, dar mi-am spus ca sigur erau din cauza ploii care tocmai trecuse pe acolo.
Imi scot geaca si ma pun in miscare. Sebi a zis ca ramane putin iar Miha era fix in spatele meu. In maxim 30 de secunde de la acest moment aud un trosnet fix deaspura capului meu. Imediat inca unul. Fix deasupra. Initial m-am uitat dupa cerul care cu 5 minute inainte fusese albastru. Disparuse cu desavarsire. Strig dupa Sebi pe care nu-l mai vedeam. Ma opresc pret de 2 minute sa vad pe unde este si sa ma echipez la loc. Rafalele sonore nu conteneau, dimpotriva – erau din ce in ce mai dese si erau atat de aproape! Intr-un final vad o aparitie rosie pe fundal si ma intorc cu fata la vale cu singurul gand sa iesim cat mai repede din creasta.
Imediat a inceput o rapaiala careia nu cred ca i-ar fi rezistat nici mama goretexului – nu stiu daca intelegeti – cu galeata este foarte putin spus, si cu un debit astfel incat instantaneu poteca s-a transformat intr-un soi de suvoi. Nu stiu cum am coborat pana la baza grohotisului – acum nu mai eram in creasta, dar eram fix intr-un fel de galeata, inconjurati de munte. Perdeaua de ploaie nu ne mai oferea cine stie ce vizibilitate. Aproape ca nu mai vedeam Coltul Balaceni, desi stiam ca este acolo, la fel de mare si impunator, insa totul se intunecase atat de tare incat nici nu mai incercam sa ridic capul in sus – oricum toata apa de pe gluga imi siroia pe fata si orisicum ochelarii erau plini si ei de apa deci degeaba as fi incercat sa disting lucruri. Ma uitam numai in jos, cu atentie la pietrele rotunjite acoperite cu apa pe care calcam, cu grija sa nu alunec. Nu stiu cum, dar parca toata furtuna se concentrase in caldarea aceea, intre Coltul Balaceni si noi. Incepuse sa trazneasca necontenit in jur, peste noi, cred ca si sub noi, si in bezna aia totul se intampla intr-o fractiune de secunda – in timp ce fulgerele dispareau la fel de repede precum venisera, mai problematic era cu sonorul – aproape simultan cu lumina (de unde imi rezulta cat de deaspura capului nostru era de fapt furtuna) bubuia atat de tare incat simteam ca-mi crapa creierii.
Culmea, nu mai eram stresata. Era de departe cea mai tare, nasoala, puternica, plina de apa, plina de fulgere, plina de bubuieli furtuna ever. La munte SI la oras. Am zorit-o pe Miha, cu singura idee sa iesim din galeata – nu stiu de ce mi se parea atat de nesigur acolo… La Sebi nici nu mai indrazneam sa ma gandesc. In spatele meu la cativa zeci de metri, ma intorceam mereu sa vad ca mai e acolo, ca merge.
Am simtit un traznet la picioarele mele. In secunda 2 am aruncat betele si m-am ghemuit la pamant. Odata cu tunetul aferent mi-au tremurat timpanele si mai aveam putin sa-mi bag capul in nisip ca strutii. Pacat (sau noroc) ca eram inconjurata doar de bolovani. Deja eramomentul sa ne adapostim undeva, si ochisem eu niste stanci la urcus – eram cam in zona lor – dar parca imediat dupa s-a mai domolit putin urgia. Ne-am asteptat si regrupat, continuand drumul. Am trecut de intersectia cu poteca care duce pe Vf. La Cheia Bandei si am intrat in padure. Nu mai traznea chiar deasupra capului nostru, dar ploaia era la fel de puternica. Nu ma mai deranja insa catusi de putin.
Pluteam literalmente in bocanci si simteam cum mi se face pielea creata. Dar cu Miha aveam altfel de aderenta chiar si pe stancile ude. Nici nu aveam curaj sa ma gandesc la talpile de cauciuc ale lui Sebi si la lunecusul de pe bolovanii spalati. Dar atata timp cat il vedeam mergand, stiam ca totul e ok.
Odata intrata in padure, nici nu mai incercam sa evit baltile sau raurile de ciocolata formate – sincer era totuna – mai vezi pe strada pe cate cineva pe care il prinde o torentiala din asta si care are primul impuls sa fuga. Si dupa 10 pasi il vezi abandonand lupta care devine inutila. Si noi la fel. Poate ca in primele 10 secunde de rapaiala ne mai gandeam la bocancii inca uscati si la cum sa ne protejam. Dupa cele 10 secunde chiar nu mai conteaza.
Mergeam in ritm cu Miha si deja ploaia se domolise. Comentam pe marginea aventurii. Eu deja eram hlizita – imi revenise voia buna. La traversarea raului constatam ca acesta era de multe ori mai mare decat de dimineata. Trecem pe partea cealalta, si, cum ploaia se oprise, ne-am oprit si noi sa ne scuturam, dezechipam, etc.
Chiar daca eu aveam husa la rucsac, chiar de la inceput m-am intrebat plina de curiozitate in ce balta imi voi gasi aparatul foto la sfarsit. Iata ca venise momentul. Balta nu era mare deloc si astfel am putut sa trag cateva cadre la finalul furtunii si la regruparea cu Sebi – pe care l-am vazut coborand ca un urias in pelerina lui rosie. Numai pantofiorii erau parca prea mici in comparatie cu totul din jurul nostru. Adidaseii. Gumarii. Bine ca n-a ramas in sosete, ce sa zic.
Cand intr-un final am putut vorbi in liniste, mi-a spus ca a vazut traznetul la care mi-am aruncat betele si ca i s-a parut ca a traznit la 5 metri de mine. S-a cam infiorat si el… Cred insa ca daca traznea realmente la 5 metri de mine, atunci nu ar mai fi fost nevoie sa ma tund intre timp, asta presupunand ca as mai fi ajuns inapoi.
Nu ne-am regrupat prea mult pentru ca trebuia sa ne miscam, la cat de uzi eram. Am luat-o usurel la vale si in jumatate de ora cred ca eram la cabana. M-am schimbat afara – am lasat cate ceva pe-acolo la uscat (cat p-aci sa le uit apoi de tot), mi-am scurs bocancii si sosetele si am urcat desculta pana sus unde mi-am pus repede pe mine hainele uscate. Mama cat de bine m-am simtit dupa aia…
Am mancat inauntru, la frontale. Sebi era terminat. A turnat in el cred ca 5 ceaiuri fierbinti si ne explica cum el o sa faca febra, pentru ca face foarte usor febra – si sa nu ne speriem daca peste noapte o sa inceapa sa tremure si sa aiba convulsii. Cum naibilor sa nu ma sperii? Ma si vedeam in mjlocul noptii, in paturile alea umede si puturoase, cu Sebi in convulsii si eu nestiind ce sa-i fac. Mi se pare ca l-am si intrebat – io ce fac in situatia aia – si m-a linistit spunandu-mi ca orisicum nu o sa am ce sa-i fac. M-am facut prastie sa-i aduc preventiv toate paracetamoalele si aspirinele pe care le detineam, in speranta sa nu ma trezesc brusc zgaltaita din somn la 3 dimineata.
Eu am avut noroc ca intinderea musculara nu a fost una serioasa – si am putut merge ca lumea in continuare. In rest nu m-am resimtit foarte mult, desi eram si eu obosita – dar fusesem si mai rau in trecut – deci stiam exact cat de mult trasesem de mine. Ma cam oripila ideea sa ma culc din nou in umezeala aia, dar ma bucuram si vedeam partea buna: eram numai noi trei in camera de 4 si eram totusi in cabana, nu in cort unde inevitabil am fi devenit rapid umezi, jilavi si infrigurati. M-am culcat si eu dupa cateva ceaiuri.
Miha era obosita – chiar fusese o tura lunga.
Noaptea linistita, asa ca ne-am trezit toti trei ca niste flori a doua zi – de voie – ca orisicum nu ne mai simteam in stare sa mergem cu incaltarile ude pana cine stie pe unde.
Ziua 3. Inapoi
Dimineata nu a fost una dintre cele mai calduroase sau senine. Intreaga zona a cabanei era invaluita de norii si ceata ce se ridicau din padure.
Voiosi, ne-am echipat cu incalatarile ude si reci si am luat un loc afara. Eram bucurosi de tura facuta, cu peripetiile ei cu tot, si toata dimineata am tot comentat pareri. Am alcatuit atunci si lista cu invataturile acestei ture, cum le-am numit eu apoi “Invataturile lui Moldoveanu”. Le voi scrie la final. A fost realmente o tura cu aplicabilitate viitoare.
Ne-am intalnit si cu nemtoaicele de cu o zi inainte, fetele muntelui. Una din ele se spalase ea pe cap direct la izvor si se vantura pe-acolo ca o floare cu parul ud (si mai adaug eu, cu capul inghetat). Erau rupte din alt film, dintr-un film foarte frumos – de exemplu una dintre ele avea un jurnal – un caiet – in care a stat si a scris o gramada. Cata lume mai scrie astazi – de mana – intr-un jurnal? Foarte frumos.

Cu manacatul finish, ne-am pus rucsacii in spate, am lipait in bocanci si am pornit la drum.
Padurea – exceptionala. Ceata pretutindeni, intre copaci, intre stanci… totul era invaluit in mister. Toata vegetatia era de un verde zemos, inchis si intunecat – am avut la un moment dat sentimentul ca-s in jungla. Tot asteptam sa iasa vreun mare animal din padure sa ne salute, atat era totul de linistit si de calm, incat nici noi nu ne mai auzeam trecand pe acolo.
Nu-s foarte reusite tehnic, dar asta e…
Si inca vreo cateva
Si de unde ma asteptam ca drumul de intoarcere sa fie oarecum banal, iata ca a fost cu totul deosebit (mai putin sfarsitul acestuia, care, ca de obicei, mi s-a parut lung si plictisitor)
Concluzii
Invataturile lui Moldoveanu, incadrabile la “reguli generale la munte”:
– vremea chiar se poate schimba in 2 minute
– parazapezile sunt foarte utile si vara
– nu se pleaca in tura solicitanta cu bocanci noi, fara sa ii fi purtat deloc inainte
– tricourile de bumbac nu sunt o solutie potrivita la efort sustinut
– este esential sa te documentezi din mai multe surse, dar sa si gandesti putin de unul singur
Alte info:
Documentare
Andrei Beleaua, Muntii Fagarasului, Editura Bel Alpin, 2001.
Timpi pe traseu
Sambata de Sus (670 m) – Valea Sambetei – Cab. Valea Sambetei (1401 m): 2h 45′
Cab. Valea Sambetei (1401 m) – Fereastra Mare a Sambetei (2188 m): 2h 15′. In sens invers:1h 30′
Fereastra Mare a Sambetei (2188 m) – Vf. Vistea Mare (2527 m): 3h 30′. In sens invers: 3h 15′
Vf. Vistea Mare (2527 m) – Varful Moldoveanu (2544 m): aprox. 20′. In sens invers: aprox. 20′