Ivo Wildlife Park (Izvoare, Harghita)

Undeva, în îndepărtata Harghită, cerbii carpatini, căprioarele și muflonii își petrec liniștiți o după-amiază la ei acasă…

Pssst… Se vizitează în liniște.

Well, în cazul nostru, contradicție în termeni. No argue, și felul în care am parcurs noi locul noi a fost minunat, însă juxtapunerea observării acestor animale sălbatice într-un parc imens – un deal întreg practic, la ele acasă – alături de 5 plozi gălăgioși entuziasmați etate 6+ înconjurați de iarbă și de tot felul de treburi interesante până peste cap, dă cu minus (infinit) și plus (decibeli). Oricât de mult ți-ai dori tu să reperezi o pereche de coarne sau oricâte binocluri ai avea la dispoziție, nu se mai poate. Sălbăticia e sălbăticie și da, la ele acasă animalele fug de fapt de noi. Și se ascund. Și doar într-o liniște desăvârșită își mai pot face apoi curaj să mai scoată câte o corniță la suprafață. Sau poate două. Sau, poate, cine știe, o jumătate de căpățână. Dar doar atât. La mare depărtare.

Același context însă a înclinat balanța pe un foarte mare plus la altele. Atmosferă, lumină, peisaj, drumeție, frumuseți cu miros de fân, iarbă până la nas, pârâuri domoale și acel aer auriu sclipitor și curat, pe care nu cred că îl voi putea uita vreodată.

Incredibil loc.

Liniștea unei după-amiezi moleșite de vară ne-a însoțit încă de când am plecat de la cabane (Nagy Lac), pe drumul ce leagă comuna Sub Cetate/ Zetea de Izvoare (Ivo, pe maghiară), în prea-draga (deja) Harghită. Stabiliserăm noi una-alta cu ghidul fără de care nu poți intra în Parc, însă bineînțeles că ne-am încurcat pe drum, ceea ce probabil că veți face și voi, căci, ați ghicit, după doi ani nu mai rețin exact pe unde am luat-o. Practic, în sus, pe niște drumuri (ne)terminate, daaar, Waze-ul merge unde trebuie, fiți fără grijă, doar ca e nevoie de puțină atenție unde să cotești pare-mi-se la stânga, ceea ce noi (adică eu) bineînțeles că nu am avut, căci eram, ca de obicei, cu ochii pe cer sau cu mult mai departe de punctul final (căci de pereți nu poate fi vorba).

Era timpul gălbiorilor, iar ghidul nostru cu alură de Robin Hood în blue jeans făcuse deja un detour prin pădure – om simplu ce-mi amintește de tatăl lui Tom Degețel, așa cum l-am plăsmuit eu în imaginație seară de seară timp de multe luni la rând ascultând povești pe vinil online (!) – apărând de printre ramuri cu punga în mână, gata de drum. În două minute porțile s-au deschis, și iată-ne singurii oameni pe o suprafață de 320 de hectare împădurite, udate sau însorite, la o plimbare ceva mai târzie, în lumina amurgului.

La Ivo Vadaspark te duci pentru a observa animalele pădurii la ele acasă. Din observatoare cocoțate pe picioroange sau prin luminișuri, printre brazi, iarbă înaltă, la poalele munților, în liniște. ÎN LINIȘTE. E nevoie să mergi pâș-pâș, să nu trosnești o creangă, să nu miști un fir. Cerbii te aud de la kilometri depărtare, iar jocul lor preferat, ghiciți care? V-ați ascunselea, vă gândiți bine. M-am ascunselea, poate zic eu și mai bine.

“Maaaamiiiiiiii, ia uite, ia uite, ia uite ce-am găsit! Alex, lasă-mă…. N-auzi? LASĂ-MĂ! Mamiiiiiiii!!! Vino!!!”

Ne-am lămurit repede că pe filiera aceasta nu va fi de observat nimic. Entuziasmul era mult prea mare, iar zâmbetul pe sub mustața de Robin Hood și mai și. Timid, îl aud pe ghidul nostru spunând: “Știți, deja cred că nu vom mai vedea nimic astăzi”.

Drumeția noastră începuse de 5 minute.

Bine, o parte dintre locatarii permanenți ai parcului sunt mai apropiați ochiului anyways – Ivo Wildlife Park este un areal gândit pentru observarea animalelor în mediul lor natural, însă o parte dintre ele sunt de fapt hrănite pe lângă un gard local și pot fi observate ușor în zona de început (mă refer aici la ceva căprioare și mistreți). Restul sunt libere să hoinărească prin pădure, dar de exemplu iarna au hrana pusă în locuri special alese de către cei ce îngrijesc zona.

Parcul e foarte fain amenajat, arealul este extrem de mare, iar la orele și în condițiile potrivite, încântător cu siguranță din punct de vedere faună. Cât despre noi, singurii cerbi de capul lor pe care am reușit să îi vedem au fost la câțiva kilometri distanță.

În schimb ne-am plimbat. Mult. Un mic picnic, câteva foto, un tău incredibil de frumos ascuns în pădure exact ca o mică bijuterie sclipitoare și simetrică, ceva acareturi de-o parte, amenajate pentru cai și alte animale, fân, mult fân, miros de iarbă caldă… locuri care lasă în urmă o amprentă anume.

*

Am postarea în drafts de doi ani. Și din toată tura de o săptămână prin zonă, acesta este locul care mi s-a lipit total de suflet și în care nu voi reveni nici ușor și nici curând, de teamă să nu mi-l stric. Nici nu am vrut să scriu despre el, mult timp, dar, vezi tu, uzurpatoarea dorință de a-i înrăma cumva lumina, a biruit. Tot de teamă. De data asta să nu mi-l pierd.