Muzica Magnetomului

În scoarță bubuie cu ecou un set de mitraliere aranjate geometric la 30 de centimetri depărtare. În sus țiuie o freză sub forma unui anofel îngust, ascuțit și usturător, ce zboară eliptic și revine din nou și din nou și din nou, reușind să își elibereze loc milimetru cu milimetru și să scurtcircuiteze circumvoluțiunile de altfel treze aflate în spatele ochilor închiși. În capăt troncăne sacadat un cutremur nesfârșit. Sau o eroare de soft a mașinii de tuns iarba a trimis un rulment uriaș la vale. Iar în spate cineva studiază nestingherit cu atenție.

Ești singur tu cu tine și cu gândurile tale și cu simțurile tale și cu urechile tale bombardate și cu gâdiliciurile care te mănâncă pe față. Și îți vine să strănuți. Și nu ai voie să te miști. Și e lumină, albă, puternică, albă, și e frig, și esti gol. Aproape gol. Iar apoi încremenești. Și o iei de la capăt.

Și cauți muzica și ritmul din spate. Și le găsești, pentru că ele sunt acolo, doar să le asculți, pregătite să te poarte pe drumul pe care poți merge nestingherit cu ochii închisi. 1, 2, 3, 4… tzzzzzzzzzz… 12, 13, 14, 15… Crrrrrrrrr… 53, 54, 55 zzzzzzzz… 79, 80 stop. 1. 2. 3. 4. 1, 2, 3, 4… tzzzzzzzzzz… Și gata, ai plecat.

Azi mi-am petrecut o oră și jumătate cu el.

Mă întâlnesc periodic cu …omul. Iar astăzi a fost o întâlnire specială. Dublă. Suplimentar dezvăluibilă. Prima a fost dedicată regăsirii, iar cea de-a doua ne-a clarificat cu substanțe.

De fiecare dată are să îmi spună câte ceva …omul. Trebuie doar să știi să-l asculți. Adică eu. Iar alții să descifreze mesajul.

Mari minuni pot construi mințile oamenilor. Un RMN este una dintre ele.

Nu știu cum ajung eu mereu să mă împrietenesc cu tot felul de treburi ciudate…

–

P.S. Am întâlnit azi, pentru prima oară în multă vreme de când cu Doamna LIA, un om care să VREA să afle mai multe. Și care să scormonească pentru asta.

Medicina nu e matematică. Medicina este pasiune.