Author:ileana-doriana
Piatra Craiului, acest “uriaș fierăstrău stâncos, o lamă tăioasă de piatră, un masiv fascinant în care drumețul se simte suspendat lângă cercurile desenate de vulturi pe vămile văzduhului.”
De vreo două săptămâni mă tot bâzâie un reminder. Inițial l-am ignorat total, însă apoi am zăbovit puțin asupra sa și am decis că totuși nu aș vrea sa îl las să treacă și să se piardă iarăși în fluxul tranzitoriu zilnic. 12 ani de blog, aniversați săptămâna trecută.
Sri Lanka 24 January 22, 2022 Stai, cum? Toată treaba sună ceva de genul “Sri Lanka, prima pe dreapta”, dar când colo, 24 nu reprezintă nimic altceva decât numărul de zile petrecute pe drum, trăind una dintre cele mai frumoase experiențe de tip #roadtrip #longhaul pe care le-am avut vreodată până acum, alături de cei mai simpatici și buni prieteni. De pe 25 până pe 17. Da, iarăși am plecat în lumea largă aproape o lună și, în timp ce […]
De acum, Slow Focus Dragi băieți și fete, iaca revin în această nouă formulă a consacratului și prea-puțin-populatului meu blog începând cu un loc cât se poate de comun: fraților, vremurile în care trăim ne lasă cu greu să ne vedem de viață fix așa cum vrem sau cum suntem noi obișnuiți. Cel puțin pe mine cu greu mă lasă. Și nu mă refer aici exclusiv la pandemie, ci și la tot tăvălugul ăsta zilnic în care eu una mă […]
O clasică de Bucegi. De fapt nu știu eu cât de clasică chiar este tura aceasta, dar peisajul poartă cu el familiarul Bucegilor, deci o să zic că e clasică, chiar dacă am constatat, cu destul de multă stupoare aș spune, că am călcat abia acum pentru prima oară pe Valea Doamnelor. Și chiar credeam despre mine că nu există traseu marcat pe care să nu-l fi parcurs în Bucegi…
Anul în care lumea a devenit deodată mică.
Un examen al pauzei de la normal. Sau cum să-i mai zic? Anul în care s-a trăit cu ziua? Anul în care eu una am pierdut aproape de tot exercițiul (joaca?) scrisului, alături de cel al destăinuirilor și în care ciclul montat-remontat s-a repetat de zeci sute de ori din cauza piulițelor slăbite și uneori desfăcute ce tot țineau morțiș să apară chiar și în structurile cele mai importante? Cam ca la un joc Mecano al cărui rezultat final nu reușești să îl închegi ca lumea pentru că se tot slăbesc legăturile între piese.
Foarte aproape de linia imaginară ce separă Buzăul de Covasna, undeva cam pe la vreo o mie patru sute și ceva de metri altitudine, există un mic loc bătut de vânturi: Lacul Vulturilor (Munții Siriu). I se mai spune și Lacul fără fund, fără cine știe ce corespondență cu realitatea, căci pe cât de mic lacul pe atât de aproape fundul (cam doi metri jumătate), doar că uneori poate fi drăguț să lași imaginația să hoinărească prin ceea ce ar fi legendele mai mult sau mai puțin mioritice ale locului… mă rog, atâta timp cât păstrezi în minte doar imaginea idilică formată din oi, cai, câini și omenie, ce să zic.
[vc_row css_animation=”” row_type=”row” use_row_as_full_screen_section=”no” type=”full_width” angled_section=”no” text_align=”left” background_image_as_pattern=”without_pattern”][vc_column width=”1/3″][vc_single_image image=”26735″ img_size=”full” alignment=”center” onclick=”link_image” qode_css_animation=””][/vc_column][vc_column width=”2/3″][vc_column_text] […] Patru ani și o pandemie mai târziu, cu multiple zgomote de fond încadrabile negreșit la categoria scârțâieli în ceea ce privește capitolul disponibilităților mele generale ba chiar și pe cel al entuziasmului, m-am trezit, mai mult sau mai puțin cu totul alta și din nou relativ neplanificat, pe un drum de acces printr-o oarecare pădure, acționând conform vechilor mele obiceiuri de a hotărî la […]
31.12.2019, 06.49 AM. Beznă. Zăpadă. Friguț. În vanul de nouă locuri al lui Florin cântă pe românește o tipă și este o atmosferă de tip road trip prin Alpi. De fapt rulăm printr-o pădure din Carpați, dar mă simt absolut la fel, oricum, ce bine.
Acum câteva zile eram ferm convinsă că, la fel ca și anul trecut, voi pune capac peste această mini-retrospectivă a lui 2019 care, credeam eu, nu va ajunge să vadă lumina zilei nici anul acesta. Acum sunt la fel de convinsă că îmi va părea rău dacă nu o finalizez, ba mai mult, răsfoind un pic în urmă, constat că îmi pare la fel de rău și pentru lipsa lui 2018 din filmul rezumatelor care am eu impresia că ar rămâne printre puținele impulsuri care ar mai mișca din loc izolinia rectilinie care s-a așternut peste imaginile și cuvintele mele.