Piatra Craiului. “La Lanțuri”
Piatra Craiului. “La Lanțuri”
Traseu
Cab. Plaiul Foii (alt. 849 m) – Refugiul Șpirlea – La Zăplaz – “La Lanțuri” – Piscul Baciului (Vf. La Om) (alt. 2238 m) –
– Refugiul Grind – “La Table” – Șaua Joaca – Casa Folea (sat Peștera) (alt. 1200 m)
(10h, Marcaj Bandă Roșie, Cruce Roșie; Munții Piatra Craiului).
Detalii traseu aici. Galerie foto aici
Piatra Craiului
“[…] un uriaș fierăstrău stâncos, o lamă tăioasă de piatră, un masiv fascinant în care drumețul se simte suspendat lângă cercurile desenate de vulturi pe vămile văzduhului.” (Alexandru Condeescu, via dinumititeanu.ro)
Număr pe degetele de la o mână oamenii cu care mă simt pe deplin în largul meu atunci când merg pe munte la modul un pic mai serios. În total sunt trei, cu mine patru. Iar unul dintre ei este Verolina, pereche sincron într-ale fanteziei (doar că a mea e bine îngropată, doar eu mai știu de ea – și uneori nici eu), practic un fel de eu acum vreo zece ani, cea cu care îmi dădeam recent întâlnire la Cruce sau, ceva mai ambiguu spus, „undeva pe platou, așa” și cu care am reușit până la urmă să mă întâlnesc de-a binelea abia la o săptămână după, într-o cameră de pensiune la suprapreț doar un picuț mai departe, pe măgurile din Peștera.
Cum vine asta, sincron? E nevoie aici de puțin context/ background. Al meu.
Eu. Iubesc, iubesc cu absolut tot ce am să pot avea libertatea (fyi vibe-ul interior nu se coagulează mereu) și mai ales să pot primi răspunsurile sincron și coplanar atunci când, în cel mai mare firesc posibil, fără niciun framework anterior creat, îmi vine o idee (în general legată de munte și potențial dubioasă, dar nu aș exclude și alte instanțe), inițiez comunicarea și deschid ad-hoc un nou plan geometric, total necoplanar, aș spune chiar disociat de planul riguros (?!) în care există rutina vieții mele – și apoi primesc un răspuns tot în același registru. Nici măcar nu e nevoie ca ideea inițială să se înfăptuiască efectiv. E suficientă înlănțuirea comună a minților, igniția simultană a flăcării entuziasmului. Aducerea în concret a acestei… să-i spun libertăți interioare e de natură să mă fericească peste limite. Și evident că treaba asta se întâmplă extrem de rar, căci e tributară multor aspecte, unele cât se poate de aleatorii, care ar trebui să devină congruente în timp și în spațiu, în mine, dar și în ceilalți și mai ales între noi. Și am vagul sentiment că odată cu trecerea anilor această Nirvană devine din ce în ce mai greu de atins, mutilată de diverse bariere.
Iubesc oamenii alături de care pot face acest lucru la modul cel mai firesc posibil, fără să mi se întoarcă înapoi altceva decât tot la fel, credintându-ne astfel reciproc cu a fi ceea ce în termeni cât se poate de populari se numește “pe aceeași lungime de undă”. De fapt e însă vorba de mult mai mult decât atât. Pentru mine este unul dintre cele mai puternice triggere pentru a trăi și a retrăi bucuria liberă și libertatea, cred că a copilăriei, nu?, atunci când barierele de mai sus erau mai mereu ridicate (probabil că nici nu existau). “Sărim?!” “Sărim!”. Iubesc oamenii alături de care mă pot entuziasma că acest lucru e posibil. Sunt și ei foarte puțini. Și împuținați. Tot pe degetele de la o mână. Verolina e unul dintre ei.
„Și? Ne vedem direct la pensiune?”
Din nou Piatra Craiului
Nu mai am de mult nervii și timpul să scriu aici cu lux de amănunte descrieri de trasee. Pentru cine dorește să le consulte, există monografii sistematice, ghiduri tipărite, iar în online alte bloguri, vloguri și relatări, multe dintre ele mult mai bine documentate și scrise decât din-trei-în-cinciurile mele, dar parcă tura asta merită puțin descrisă puțin altfel.
În primul rând, despre Piatra Craiului nu se poate vorbi, așa, oricum. Această fortăreață inexpugnabilă de piatră albă, crenelată și strălucitoare, concentrată precum “Parfumul” lui Suskind în doar câțiva kilometri pătrați, rămâne unică prin grandoare și sălbăticie, păstrând necontenit uluitoarea capacitate de a suprinde la fiecare pas.
Acest “accident principal în geografia Carpaților Meridionali” reușește prin “eleganța profilului său îndrăzneț” (Ion Ionescu Dunăreanu) să contureze concret, să aducă în fața ochilor ceea ce există în general în minte doar sub formă de reprezentare – bine, e o prostie ce spun, totul este de fapt o reprezentare în mintea noastră – însă noțiuni precum: creierii munților, cetate de piatră, încremenire, semeț, prăvălire, împlântare, crenel, inimă, dantelă, măreție, zimți, împietrire, liniște apăsată sau străfund capătă, cel puțin pentru mine, un concret atât de bine definit și atât de detaliat odată cu fiecare prezență fizică între pereții de piatră albă, încât… da.
Este dificil să te afli mic, în mijlocul țancurilor mari. În primul rând e greu din punct de vedere fizic, dificultățile de ordin pur sportiv întâmpinate pe parcursul aproape al oricărui traseu marcat din Crai (nu mai zic de cele nemarcate) sunt mai mult decât notabile. Pentru restul trăirilor în fața măreției ascunse în inima calcaroasă a masivului, fiecare după posibilități. Eu una simt în permanență nevoia acută să mă opresc după fiecare pas doar pentru a putea privi, din nou, în jur, a asculta liniștea și a rămâne, secundă după secundă, copleșită.
Traseul “La Lanțuri”
Denumită și drumul lui Deubel, sau Westwand (Peretele/ Fața Vestică), ruta este una dintre cele mai cunoscute, directe și abrupte căi de acces marcate în creasta Pietrei Craiului. Mai este de asemenea și o rută încărcată cu multă istorie, fiind chiar primul traseu ce a fost marcat în România (acum 135 de ani, în 1887) – de către Friedrich Deubel, membru al SKV (Siebenburgischer Karpaten Verein – Societatea Carpatină Ardeleană a Turiştilor) – cea mai importantă asociație pentru drumeție din România în perioada 1880-1945. De ce țin să menționez SKV? Pentru că mare parte din infrastructura montană de astăzi a avut la origini eforturile acestui grup de sași brașoveni. Asociația a construit și reconstruit 60 de cabane, dintre care cele mai cunoscute sunt Postăvaru, Curmătura, Diham, Omu, Mălăiești, Vârfu cu Dor, Negoiu, Bâlea Lac, Bâlea Cascadă, Podragu, Urlea, Bârcaciu, Suru, Parâng. Tot SKV a construit și marcat peste 1000 de kilometri de poteci, a pus bazele stațiunilor Poiana Brașov și Păltiniș și a editat hărți turistice, reviste și ghiduri montane (skv.ro). Din păcate acestei epoci luminoase de istorie montană în Carpați i s-a stins lumina odată cu regimul comunist și din păcate n-aș spune că din punct de vedere infrastructură montană la altitudine lucrurile stau mai bine nici în prezent din multe puncte de vedere.
Revenind la oile noastre circa 2022, hai să povestesc un pic despre traseu. O să las mai jos și câteva imagini care însă vorbesc prea puțin despre frumusețea locurilor (mai ales că am camera telefonului spartă, fir-ar să fie, îmi pare așa de rău de poze încât o să revin cât de curând pe același traseu cu o cameră adevărată).
În jur de ora 07:15 lăsam mașina la Plaiul Foii și o luăm frumușel la picior în faptul dimineții – abia de se crăpase de ziuă, doar noi zânele. Trebuie să las aici pentru posteritate și pentru toate momentele în care vom fi scăpat de urși faptul că viața mea pe munte alături de cealaltă zână dintre noi două la ore la care lumina se întretaie cu întunericul și la altitudini între 900 și, hai, cu indulgență 1700-1900 de metri în funcție de tipul de teren, e în general grea și foarte grea și/ sau zgomotoasă. Știți, fiecare are cel puțin câte o dambla pe lumea asta. Zâna asta s-a născut cu un fluier în gură și, mai nou, a adpotat și o talangă pe băț. Ba, mai mult, mi-a adoptat și mie una. Practic ne auzeam din vale, ca să se înțeleagă ideea, și nu e doar o părere de-a noastră (nu ne puteam afla și la Șpirlea și în vale în același timp), dar întâmplarea face că o prietenă cu care ni s-au intersectat drumurile ceva mai târziu a putut confirma că și-a pus întrebarea “ce-o fi cu talăngile acelea la crăpatul zilei”. Problema cea mai gravă este că această boală se ia, și din persoana care trăia relativ relaxată în condițiile de mai sus, fără nicio talangă practic, iată că odată cu trecerea timpului încep să îmi apară și mie încet-încet tot felul de sentimente mai puțin relaxate la acest capitol. Mi-a venit acum în minte cum cântam eu în gura mare prin pădurea aia sinistră și ruptă care coboară de pe Piatra Mică până în Poiana Zănoaga, singură fiind eu pe acolo acum nu foarte mult timp, atunci când i-am dat la vale în pas alergător de am fost jos în sub jumătate oră. N-am postat nici până în ziua de azi respectiva tură, of.
Revenind, prima parte a traseului nostru se desfășoară prin pădure și pe la marginea ei, urmând banda roșie și însoțind Bârsa Tămașului și mai apoi Valea Șpirlei, pe care o vom lăsa în spate odată cu cotitura de 90 de grade la dreapta a potecii care ne conduce în scurt timp până la refugiu. Așa că după vreo oră și jumătate de la Plaiul Foii ieșim și noi nepăpate la Refugiul Șpirlea, atât la propriu cât și la figurat; până la urs dăm nas în nas cu o prietenă care ne comunică faptul că ne-a auzit de jos și ne continuăm împreună drumul până la ramificația către Umerii Pietrei Craiului, bucuroase tare de revedere, moment în care cărările ni se despart – ei o iau înspre dreapta spre Poiana Închisă iar noi ne continuăm în sus și ușor spre stânga drumul până la locul denumit “La Zăplaz”. Între Refugiul Grind și Zăplaz s-a scurs în jur de o oră, presărată cu vorbăraie, planuri și… povești despre urși.
E foarte particular locul acesta, ascuns ochiului și caracterizat de frumoase forme zămislite de intemperii în calcarul ușor modelabil. Zăplaz înseamnă “îngrăditură, împrejmuire, gard”. Am făcut aici un scurt popas pentru sandwich, tras sufletul și echipat.
Chiar dacă traseul este unul marcat, “Lanțurile” din Piatra Craiului reprezintă un traseu dificil, printre cele mai dificile trasee marcate din întreg lanțul carpatic de la noi, și este necesară cel puțin o experiență medie pe munte alături de o bună condiție fizică și condiții meteo favorabile pentru a putea parcurge în siguranță cei 600 de metri verticali ce stau între Zăplaz și creastă, aproape toți aflați într-un labirint prin care trebuie să treci concentrat, pașii trebuie măsurați cu atenție și în care mâinile sunt folosite în egală măsură cu picioarele. Pasajele de cățărare, deși relativ ușoare și echipate cu cabluri de oțel (de unde și denumirea celebrelor “lanțuri”), pot pune bine la încercare nervii celor mai puțin obișnuiți cu pasajele aeriene și cu zonele expuse aflate la mare înălțime. Cum nu mai suntem chiar la douăzeci de ani, cu atât mai mare precauția necesară. Noi unele (și am remarcat pe traseu că nu doar noi, ceea ce m-a impresionat într-un mod plăcut) am preferat să ne echipăm cu căștile de alpinism pe bucata dintre Zăplaz și creastă din motive lesne de înțeles – pe de o parte traseul este unul destul de umblat, fiind principala cale de acces în creastă iar Craii sunt caracterizați de un permanent grohotiș (deci multe pietre), roca poate fi friabilă și un singur pas poate declanșa oricând o cădere de pietre pe verticală – nu vrei să ai țeasta descoperită în calea traiectoriei vreuneia. Iar atunci când traseul nu este umblat de oameni, este umblat de căprițe, iar scenariul posibil de mai sus se poate repeta în orice moment. Așa că, pe principiul better safe than sorry, ne-am ajustat chingile căștilor și am pornit pe verticală. Era în jur de ora 10.00.
Mai departe, preț de două ore și jumătate altceva nu am făcut altceva decât să ne cățărăm, să ne minunăm și… să gâfâim.
Ultima oară am fost pe “Lanțuri” cu Raluca, în 2009, când am urcat drumul lui Deubel și am parcurs apoi Creasta Sudică – îmi amintesc tura spartă atunci în două zile – marți și miercuri – “full days of sunshine”, timp în care nu am întâlnit pe absolut nimeni – nici pe traseu, nici la refugiu – doar căprițe curioase care ne-au însoțit, drăguțele, pașii pe muchiile înguste și ascuțite, apusul la Piscul Baciului, apoi răsăritul și parcursul pe întreaga Creastă Sudică.
Și acum am văzut căprițe negre, dar puține, însă chiar și una singură dacă vezi sau întâlnești, e suficient cât să te înduioșeze pe loc cu grația și prezența ei mereu elastică printre țancuri. Rămâi apoi cu gândul la ea, zâmbind, și cu bucuria – preț de multă vreme – mie una așa mi se întâmplă.
Îmi amintesc diferit parcursul față de acum șapte ani, cumva mai sălbatic acum, poate și eu mai atentă la detalii sau alte aspecte topografice. Un lucru însă a rămas același – conștiința prezenței sub forma unei gămălii de ac în fața martorilor de piatră scăldați mereu diferit sub razele soarelui sau sub umbrele norilor ce se joacă printre creste, bucăți de viață scormonind cu degetele după punctele de sprijin, parcurgând centimetru cu centimetru pentru a ajunge… unde? La o diferită perspectivă, îmi vine repede să spun acum, în cele două rânduri rămase.
Nicăieri pe parcursul traseului nu este treaba asta mai bine simțită decât în zona Hornului de la Lanțuri și a micului amfiteatru ce-i urmează, loc în care labirintul inițial ascuns privirii își găsește miezul înconjurat de piatră. Locul poate fi cu greu redat în fotografii, însă acolo miezul traseului se confundă cu miezul muntelui și tot ce îți poate rămâne în urma parcurgerii unei astfel de rute este copleșitoarea imensitate ce te înconjoară. Niciun milion de activități uzuale nu pot genera, în mine cel puțin, un astfel de sentiment de trezie sau veghe precum a mă afla în centrul unui astfel de loc. Despre asta este Piatra Craiului mai mult decât oricare alt munte – nu atât perspectiva de sus cât fascinația și verticalitatea drumului până acolo împreună cu pasajele în care te afli și sus și jos și la mijloc în același timp. E o caracteristică a văilor de abrupt de fapt, dar în Piatra Craiului învălmășeala de piatră este una cu totul aparte. De aceea sunt și voi fi mereu îndrăgostită de acest munte, indiferent unde mă voi afla.
Cele mai faine foto din tură, mai jos – @Vera.
Aproape de linia crestei intersectăm Brâul de Mijloc, “cingătoare de o rară frumusețe a masivului” (Emilian Cristea, “Monografia Pietrei Craiului”) – cred că apare într-un dintre fotografiile de mai jos – nu cred că am imortalizat fix intersecția, deși îmi amintesc perfect momentul în care am identificat porțiunea sud-vestică a brâului ce se contura din poteca noastră. Dincolo de Brâu, în treimea superioară, verticalele se mai domolesc, poteca va coti la dreapta și apoi la stânga și mai parcurgem un ultim obstacol înainte de a ieși în creastă – în Șaua Grindului, lângă refugiul cu același nume. Doar 10 minute ne despart din șa până la Piscul Baciului (Vârful La Om) – 2238 m, de unde vom continua coborârea până în satul Peștera, unde trebuie să ajungem pe lumină.
La 12.30 eram în creastă, la 5 ore și un pic de la plecarea din Plaiul Foii, iar la 13.30 ne puneam din nou în mișcare, în dorința noastră de a ajunge pe lumină jos (vezi povestea cu talăngile de la începutul postării) și a apuca totuși să ne reorganizam în timp util cu logistica transportului prin Cuca Măcăii.
Ce diferență între abrupturile vestice pe care tocmai le urcaserăm și plaiurile estice ale “uriașei reptile” așezate “în poziție de odihnă cu capul spre Zărnesti și coada spre Dâmbovicioara” (Ion-Ionescu Dunăreanu).
Coborârea pe la “La Table” și apoi spre Peștera este cea mai facilă rută înapoi spre civilizație pornind de la Vf. La Om – 3,5 ore sunt suficiente pentru a parcurge prin Șaua Joaca bucățica de traseu rămasă. Prima porțiune (până la Grind) este și cea mai dificilă în ceea ce mă (ne) privește, deoarece coborârea până la refugiu nu e neapărat cel mai bun prieten pentru genunchiul meu dublu operat – sau al Verei cu probleme similare – dar cu grijă și atenție am finalizat chiar repede întreaga coborâre și am reușit să recuperăm pe parcurs până jos întârzierea cauzată de așa numitele “comorbidități”. Bine măcar că le avem și pe acestea similare.
Punctele importante ale traseului de coborâre sunt: Refugiul Grind (1620 m alt.) (1,5 ore din creastă), intersecția “La Table” (jumătate de oră de la Grind), Șaua Joaca (în jur de un sfert de oră de la “La Table”) și punctul de final aflat, să zicem, la Casa Folea (sat Peștera), undeva în jur de o oră din Șaua Joaca. Am scris detaliat timpii intermediari în descrierea traseului de la finalul postării.
De reținut ar fi că traseul între Vf. La Om și Peștera este o cale facilă și relativ rapidă de acces în creastă și, parcurs în sens invers (adică urcat), e mai potrivit pentru doritorii de trasee mai ușoare cu aceeași finalitate – și anume cel mai înalt vârf din Piatra Craiului. Noi l-am parcurs în aproape 5 ore în aceeași formulă de două fix acum doi ani, în noiembrie 2020 (nu am link, of), pe o căldură insuportabilă care ne-a lăsat pe amândouă în pantaloni scurți (ca să nu zic altceva) la începutul iernii.
Așa se face că în jur de ora 17.00 admiram deja toamna pe plaiurile Peșterii, îndreptându-ne victorioase și fericite către cea de-a doua mașină pe care o lăsaserăm la 6.00 AM în dreptul intrării spre Hotel Nobilis în Peștera, acolo unde se termină drumul asfaltat. Logistica auto a fost una un pic scărpinată după ceafă – însă utilă, având în vedere că am urcat din Plaiul Foii și a fost necesar să coborâm în Peștera – singura cazare găsită în zonă pentru weekendul trecut-trecut.
Închei aici, bucuroasă că mi-am putut aduna cuvintele să pot păstra și povestea asta aproape. Abia aștept să pot reveni din nou aici, în această “apariție de basm, ce pare mai curând un vis, o plăsmuire a norilor, decât o formă a pământului.” (Marcian Bleahu).
Detalii Traseu
Traseu: Cab. Plaiul Foii (alt. 849 m) – Refugiul Șpirlea – La Zăplaz – “La Lanțuri” – Piscul Baciului (Vf. La Om) (alt. 2238 m) – Refugiul Grind – “La Table” – Șaua Joaca – Casa Folea (sat Peștera) (alt. 1200 m)
Localizare: Munții Piatra Craiului
Punct de acces: Cab. Plaiul Foii (Acces auto DC 50A)
Punct de final: Casa Folea (sat Peștera) (Acces auto DC 58/ DJ 112G)
Marcaj: Bandă Roșie (până la intersecția “La Table”) + Cruce Roșie (până la Casa Folea sat Peștera)
Durată: 10 ore
Timpi intermediari (aproximativi și fără popasurile mari):
Cab. Plaiul Foii – Ref. Șpirlea – 1,5 ore
Ref. Spirlea – “La Zăplaz” – 1 oră
“La Zăplaz” – Ref. Șaua Grindului – 2,5 ore
Ref. Șaua Grindului – Piscul Baciului (Vf. La Om) – 15 minute
Piscul Baciului (Vf. La Om) – Ref. Grind – 1,5 ore
Ref. Grind – Casa Folea (sat Peștera) – 2 ore
Activitate: drumeție
Dată: 16 Oct 2022
Sezon: vară-toamnă
Grad de dificultate: traseu dificil, accesibil turiștilor cu experiență montană, nu se recomandă parcurgerea pe vremea rea sau vizibilitate scăzută
Alte atenționări: mare parte a traseului este lipsită de apă – ultima sursă de apă fiind puțin mai jos de Refugiul Șpirlea
Potrivit pentru copii: nu
Tură de 1 zi
Resurse:
Hartă turistică Piatra Craiului, Ed. Zenith, nr. 8, an 2016;
Emilian Cristea – Piatra Craiului, Monografie (1982);
mapy.cz (link traseu aici)
Galerie Foto
