Acest 2020

*

Azuga-Diham prin Vf. Grecu (ian. 2020)

O zi superbă și extra însorită de iarnă în care a mă urca în tren nu a presupus o evaluare atât de țeapănă în termeni de riscuri/ beneficii. O tură de o zi super ușoară și liniștită pe care o recomand pentru perspectiva faină din zona Vf. Grecu, pentru pădure și pentru minima aglomerație de pe traseu. Un ochi aruncat spre Bucșoiu și gata.

Compania, punctele diferite de pornire/ plecare, luatul la pas al celebrului “drum al Văii Cerbului” de la Gura Diham spre Bușteni și mica ocazie de tip taxi apărută pe drum au adăugat un iz de studenție zilei, mai ales atunci când am constatat că trenul stabilit pentru întoarcerea acasă nu exista de fapt în realitate. S-au făcut cu această ocazie planuri mari pentru restul lui 2020. Retrospectiv privind, se pare că s-au născut totuși puțin cam devreme. Mara a rămas acasă, am avut alături de ea alte aventuri la altitudine pe parcursul anului.

*

Schi la Bansko, Bulgaria (feb. 2020)

Deja apăruse carcalacul la orizont. Și tot deja aveam  stabilită vacanța Marei, ca de obicei la Transalpina – nu țineam morțiș să plecăm undeva departe fix atunci deoarece mai urma una, la schi în Franța (topită între timp alături de multe alte planuri pentru 2020). Numai că la Transalpina săptămâna cu pricina era plină de ghiocei iarbă și rețin atât de amuzată cum, tot sperând că într-un final va ninge, ne regăseam cu o zi înainte de plecare contemplând în grup această stare de fapt, încercând să găsim soluții ad-hoc cu bagajele deja făcute în sufragerie. Am căutat până și zboruri spre Munchen pentru a doua zi, luând în calcul inclusiv acest leagăn al covidului european care a fost zona Ischgl-ului. Cum totuși o astfel de papornițăraie cu trei copii după noi (două familii) era oareșcum dificil de organizat și mai ales inacceptabil de costisitoare de pe o zi pe alta, am decis la fel de ad-hoc să revenim în acest popular loc alpin numit Bansko, strângând din dinți în fața bine cunoscutei aglomerații și urcându-ne în mașini după ce am găsit la viteză o cazare potrivită.

S-a dovedit a fi, la fel ca absolut toate vacanțele pregătite pe loc, o săptămână excelentă în care am râs o grămadă și am fost doar noi înșine; am schiat prima dată cât de cât mai susținut după trei ani de pauză și am asistat neputincios-bucuroasă-cu-inima-cât-un-purice la zborurile pe schiuri ale fi-mii despre care nu mai zic decât că a progresat enorm, că este foarte curajoasă și că a reușit să iasă singură din câteva locuri în care eu una am preferat să o las în grija celuilalt adult responsabil din familie, pentru a nu săpa cu grijile mele la fundația construcției stăpânirii de sine a ei.

Vacanțele la schi pe domenii mai mari au mereu acel parfum al oboselii permanente, cu dimineți cheaunite la prima gondolă, urechi înfundate, troncănit de clăpari și urme proaspete de ratrack, perpetuu zbor peste brazi și telescaune suspendate, aer înțepător și rece ce-ți urcă prin creier în timp ce-ți cobori în viteză coapsele reci și mușchii încordați până la arsură, ascultându-ți gâfâială prin buff și concentrându-te să nu lași inevitabilele lacrimi generate de viteză să se interpună între tine și canturile schiurilor tale. Vin la pachet cu ciocolată caldă la soare și cartofi prăjiți pe terasă, cu părul mereu fleșcăit de la cască, cu ultima pârtie seara, când te însoțește un frig etern și finalul de zi când cureți cu mâinile înțepenite schiurile de zăpadă și soarele se ascunde mereu pe partea cealaltă a munților, iar cerul umbros albastru sau gri nu mai lasă loc culorilor să se întâmple. Ora șase te prinde mereu somnoros, cu fața roșie și umflată de frig, poate pe la un apres-ski undeva sau la hotel în bluză de corp, colanți și ciorapi, cu degetele și dosul palmelor deshidratate și aspre, într-o cameră cu calorifere fierbinți din care nu-ți mai vine nicicum să ieși înapoi în beznă și frig pentru cină, dar vinul bun îți face cu ochiul… Mai crede cineva că a venit momentul să reluăm vechile noastre obiceiuri din Alpi?

*

Și apoi a venit ca o palmă lockdown-ul și toată perioada de după. Fiecare pietricică din spatele blocului a fost studiată în amănunt iar toate interioarele scormonite în detaliu; simfonia s-a desfășurat pe ritmuri rupte și regrupări provizorii, în timp ce punctele de focus se aflau mereu în mișcare prin cadru; s-au amestecat și dezlipit pe film trăiri, opinii, concluzii, curaj, frustrări, frică, bucurii, indignare, informații, incertitudini, reevaluări, asumări, alegeri, limitări, granițe, las lista deschisă. Cu o intensitate și perspective altele decât cele luate de-a gata de până atunci. Totul într-o lume care brusc a devenit, din mare, mică.

*

De revăzut Bucureștiul, l-am revăzut pe la sfârșitul lui mai, în zona Cișmigiului, urmărită de fantomele Bucureștiului trecut. Las aici această bucățică de amintire doar pentru senzația distinctă că deși au trecut doar șase luni de-atunci, am impresia că a trecut o viață. Căci iarăși se ițesc rădăcinile percepției (dificil de digerat de altfel) lucrurilor pierdute alăturate celor câștigate fix de pe urma pierderii lor. E o artă asta, foarte grea, cum spuneam de multe ori, să le poți vedea și mai ales integra pe cele din urmă fără să te împiedici irecuperabil în cele dintâi.

*

Ciucaș, Muntele Roșu (iun. 2020)

O prostie logistică mai mare nu cred că am făcut în acest 2020. Totul are însă o explicație, care nu rezidă neapărat în efectele lockdown-ului asupra mea (pe care lockdown cred că, vorbind strict în ceea ce mă privește DOAR pe mine, l-am suportat cel mai bine dintre toți oamenii pe care îi cunosc) ci mai degrabă în nevoia asta cel puțin dubioasă de aliniere  la niște ștachete interioare care îmi fură deseori uneori mințile. Și deci ce am decis eu să fac în primele weekenduri după relaxarea restricțiilor? Să parchez într-o coadă de eșapament practic, fără să îmi dau seama că într-acolo mă îndrept dacă vreau să plec în weekend într-un loc celebru din împrejurimi. Bine, am dres-o pe parcurs și a reieșit până la urmă o treabă relativ ok-ish, însă experiența a servit drept piatră de temelie pentru un refuz categoric de a mai pleca oriunde pe V. Prahovei/ DN1A în weekend pe parcursul verii. Acum și probabil pururea. În orice caz, am cam rămas cu sentimentul că mi-am cam pierdut vremea – și pe a mea și pe a fi-mii – cu o chestie de o importanță relativă și o plăcere tot la fel. Chiar dacă păpădiile acestea de mai jos arată extraordinar de bine. Măcar s-au creat premisele unei rostogoliri de orice fel la vale. Ei bine, nu le poți optimiza chiar pe toate.

*

Zimbraria Neagra, Târgoviște și Palatul Domnesc (iun. 2020)

Drept consecință directă, la puțin timp după, am început să explorez alte arii de interes și drumuri de acces către oriunde. Ceea ce mi-a purtat pașii spre Târgoviște și către o mică introducere în istoria vremurilor de demult pe care am încercat să le-o schițăm fetelor cât mai pe limba lor (am redescoperit zona împreună cu o prietenă). Nu știu ce să zic despre suscitarea interesului în grupa de vârstă sirene/ căluți, altminteri Curtea Domnească de la Târgoviște este încărcată de istorie și un foarte fain obiectiv de vizitat în caz că nu ați mai fost de mult pe-acolo; îmi este însă foarte clar că, adulți fiind, listele noastre de priorități sunt altele, iar creierele noastre literalmente structurate cu totul diferit la 9 respectiv 40 de ani. Treaba asta îmi readuce în mod repetitiv pe tapet un soi de regret așa, legat de această normală stare de fapt, dar rarisimă suprapunere a minții de adult cu timpul aparent nesfârșit al copilăriei.

Drumul către Târgoviște a fost condimentat cu o scurtă oprire la Zimbraria Neagra și o plimbare în pădurea de lângă. Loc care mi-a reamintit pe undeva de Parcul Ivo.

*

Trovanții de la Ulmet, Buzău (iul. 2020)

Voiam să o duc pe Mara la Trovanții ăștia de vreo cel puțin trei-patru ani cred – menționez asta acum ca să exemplific un pic ce înseamnă de fapt timpul meu de reacție lăsat în ritmul lui în această perioadă a vieții mele. Mai ales în ceea ce privește diverse mobilizări în care aș vrea sau ar trebui să implic și pe alții. Noroc cu prietenii mei cei mai vechi care pur și simplu sunt acolo indiferent de orice și cu care bucuria de a fi împreună nu s-a schimbat, nene, deloc. Incredibil să ai atâta istorie cu o mână de oameni practic și să poți funcționa liniștit în baza ei, chiar dacă nu o faci prea des (cred ca secretul este să NU o faci prea des, de fapt). Bucuria nu s-a schimbat, însă în 2020 s-au schimbat circumstanțele, mama lor de circumstanțe, și au umbrit mult, pe bune că au umbrit mult absolut orice experiență de călătorie (și nu numai, din păcate), în afară de weekendurile din Făgăraș despre care urmează să menționez un pic mai târziu. Introduc Făgărașul în discuție acum deoarece atunci și acolo am reușit efectiv să uit că există în lume această problemă numită covid. Atât de mult și de complet încât am avut realmente un șoc la reîntoarcerea în civilizație (și nu exagerez deloc, diferența de percepție a lumii din jurul meu a fost enormă). Off topic, în 2021 îmi propun o săptămână în creastă cel puțin, o voi lua și pe Mara câteva zile, pentru că timpul petrecut acolo în această toamnă a fost atât de intens și clipele atât de bine definite individual încât au reușit să adune sau să aducă cu ele o claritate, o bucurie și o libertate care apar atât de rar și care mi-au fost atât de străine pentru atât de mult timp. Cred că ultima dată când m-am mai simțit așa a fost – tot în Făgăraș – acum vreo treisprezece ani. End of off topic.

Traseul către/ de la Trovanți este drăguț de parcurs cu copiii, suficient de ușor și de interesant cât să îi țină captivați; formele care mai de care mai inedite ale rocilor construite din gresie incită la joacă și pun la lucru imaginația big time. Mi-aș fi dorit să petrecem mai mult timp la fața locului, cercetând mai îndeaproape toate detaliile, însă din păcate discutăm despre luna iulie, într-o zi de duminică, în anul cum spuneam 2020. Om fi fost noi aproape primii acolo, dar nu pentru mult timp. Iar poteca relativ îngustă ne-a determinat să facem stânga împrejur relativ repejor atunci când am realizat că locul nu este chiar atât de nepopular/(t) pe cât credeam eu (în capul meu probabil că mă aflam în continuare cu trei-patru ani în urmă când voiam eu să o aduc pa Mara acolo).

*

Vulcanii Noroioși (iul. 2020)

În timp ce te afli în zona Buzăului cu o gașcă de copii după tine, evident că nu poți să treci de Vulcanii Noroioși fără să bați la poartă și să arunci un ochi în craterele cu mocirlă gazoasă. Este foarte ofertantă vizual bucățica aceea de pământ, cu toate crăpăturile și canioanele ei, mai ales în anumite condiții de lumină, iar Mara cred că era pentru prima oară acolo, de unde și entuziasmul la pachet. N-am rămas decât la Pâclele Mari și, ignorând aglomerația și micii de la colțul străzii, da, este un obiectiv turistic oareșcum interesant dar cu siguranță bine înțepenit undeva în secolul trecut.

Ceea ce aș vrea eu să subliniez acum este că, deși da, scriu și citiți un blog cu tematică principală de călătorii, focusul meu în privința acestora (aș putea spune cam oriunde) s-a schimbat mult în ultimii ani, fără prea multă legătură cu restricțiile cauzate de pandemie, dar accentuate un pic de contextul specific. Mi-au rămas extrem de dragi ieșirile în natură/ pe munte (cele mai dragi), pe care însă îmi propun să le aleg cu și mare grijă de acum înainte. Încă e nevoie să fie bine delimitate între cele în care pot merge cu Mara și cele în care nu, de unde și această permanentă aparență de “mereu plecată” (deoarece sunt 95% responsabilă și de activitățile outdoor ale Marei și refuz să renunț în totalitate la ale mele) însă bottom line – e dur să spun asta, știu – am ajuns să încep să cred că ne concentrăm prea mult să plecăm de acasă și nu reușim să mai extragem din asta decât treburi superficiale. Nu știu dacă e doar o fază, dacă să vorbesc la persoana I singular sau la acest plural colectiv al lumii devenite, cum spuneam, mici – însă am ajuns în punctul în care nu mai pot efectiv crea un scop în sine din a pleca oriunde și oricând, pentru că mi se pare că stric și consum mai mult decât e cazul în acest proces (sau decât câștig, după caz). Bucuria descoperirilor, da, bucuria timpului petrecut cu familia și prietenii, da, bucuria de a o vedea pe Mara împreuna cu prietenii ei, da – acestea merită să se întâmple, însă această permanentă goană de a petrece timpul în alt loc nu își mai are locul în mine. Poate că sunt doar obosită de acest 2020, de această permanentă împărțire între mine și restul lumii și renunț pur și simplu la treburile mai complicate doar din spirit de conservare. Este și asta o variantă la fel de valabilă în ecuația de mai sus. Încă nu știu ce o să mă fac cu cele 45 de zile oriunde și oricând la tropice la care m-am angajat pentru după ce va trece această pandemie, întrucât nu am dorit să mă urc în niciun avion anul acesta. Ies acum cu aceste analize de aici, hai că se pare că nu m-am putut abține nici de data asta.

*

Postăvaru, Cab. Trei Brazi – Cab. Poiana Secuilor (iul. 2020)

Ne-am propus, noi aștia de mai sus, cei care mai putem pleca cât de cât în timpul săptămânii de acasă, să mergem să facem drumeții cu copiii în vacanță, pentru a evita aglomerațiile din weekend. Foarte bine. Fiind noi foarte motivați de succesul ieșirii de la Trovanți, ne-am grăbit să punem în aplicare planul, doar că se făcea că, printr-un complex de împrejurări ce a presupus un soi de criză de ordin medical, am ajuns la destinație singure doar eu și cu fi-mea, și moarte de somn pe deasupra, amândouă. No’, și ce să facem și noi singure la Trei Brazi unde mai fuseserăm de o sută de ori, am salutat măgărușii din parcare și am plecat înspre Poiana Secuilor, acest nesfârșit drum care se termină în juma’ de oră, cu un picnic organizat pe la mijloc așa, alături de vacile ce pășteau în zonă, în liniște, doar cu talăngi și zumzet de albine și muște, pe o căldură lipicioasă de foc, chiar dacă ne aflam la umbră. Idilic, na. Moartea pasiunii, practic, mai ales că eram cum spuneam cheaune de somn amândouă și fără prea mare chef de eforturi fizice susținute, nici măcar cât să încercăm o tură până în Cheile Râșnoavei sau până în Timiș unde aveam în plan inițial. Ne-ar fi prins bine ceva companie, zic.

Nu mă plâng, măcar settingul este unul cu adevărat excepțional, mie îmi place teribil de mult peretele Postăvarului văzut dinspre Trei Brazi, vedeți mai jos. Și uite că deși încerc în mod consecvent să o mobilizez pe Mara către genul acesta de activități, o prind cam (prea) rar în formă (azi nu era conturată vreuna, nici la mine cine știe cât, mă bazam sincer pe ceilalți copii/ adulți din grup). Cu toate astea, am reușit să ne strecurăm dibace până în pădurea ce coboară spre Timiș însă n-a durat mult până ne-am cerut acasă, ceea ce a prins contur fără prea multe comentarii.

*

Lacul Vulturilor, Masivul Siriu/ Carpații de Curbură (iul. 2020)

A doua ieșire pe munte în echipă de adulți pe 2020. O briză de aer proaspăt și vânt rece în Masivul Siriu, mai mult decât binevenită și foarte pe gustul meu – o zonă destul de îndepărtată cu un acces mai greuț, un loc relativ puțin populat și popular în care nu ajungi să te calci în picioare precum la Mălăiești sau Diham (dar nici prea mult nu mai este până acolo, cred), în care am redescoperit (destul de greu) o bucățică de familiar. Ca și tură de zi merge, e dubios însă accesul – drumul mi s-a părut destul de lung și sinuos și un efort logistic un pic cam mare. Cred că ar merge un camping pe sus și potrivită o ieșire de două zile în loc de una, însă cred că în aceeași logistică prefer de zece ori altitudinea Făgărașului. Altminteri, frumos. Ciobănesc, practic.

*

Buila-Vânturarița (aug. 2020)

Un weekend de camping, discuții de orientare politică și epuizare fizică. Lăsându-le pe cele de la mijloc deoparte, pot spune doar că am reușit o oareșcare mobilizare, atât a mea cât și a celorlalți, i-am oferit copilului posibilitatea să dea foc, să se moscolească pe toate părțile și să se bălăcească într-o apă rece ca gheața, am dormit din nou la cort după o pauză de vreo cinci ani (cinci ani au trecut de la ultimul Făgăraș? Jur ca mi s-a ridicat stomacul până la epiglotă și că nu pot să cred că așa ceva este adevărat și că trebuie să mai fi fost măcar O ieșire cu cortul între acel Făgăraș rostogolit printre Custura Sărății și Acul Cleopatrei care s-a întâmplat ieri, nicidecum acum cinci ani, și această vale a Bistriței din 2020, wth?).

Însă inegalabila artificie a acestei ieșiri este cum am scăpat nehaliți dintr-un atac ciobănesc câinos în preajma Stânii La Văcărie pe lângă care am trecut în drumul nostru spre creastă. Cel puțin 30 buc. colți îndreptați către picioarele noastre au fost opriți în ultimul moment și asta doar printr-o conjunctură favorabilă (mereu e câte una, nu?). Am scăpat teferi, ok. Însă și pe noi, vă zic un secret.

De ce am ridicat la fileu mai devreme epuizarea fizică? Pentru că a fost. N-am avut multe momente de genul în toată viața mea: primul a fost cu ocazia primei ieșiri pe munte din liceu (pe la 15-16 ani) când am cedat fizic pe urcușul de pe Plaiul Munticelului înspre Poiana Coștilei – mi-aduc aminte și acum absolut tot contextul – eram îmbrăcată cu un tricou galben inscripționat în arabă și mi se spunea Abu Abu, muream de cald, aveam în spate un rucsac de douăj de kile (un ATTA roz precum sirenele fi-mii) și am izbucnit în plâns isteric la cinșpe minute de la start cu sigurul target să mă întorc înapoi, să dau dracului orice Tache Ionescu, stele și Mălăiești și să mă urc în primul tren până acasă. Eram alături de cei trei crai Sebi, Dragoș și Florin, iar cel din urmă – un munte de om – odată mi-a luat rucsacul din spate râzând și încurajându-mă cu glume la care și acum zâmbesc, l-a agățat de piept și a urcat așa sandwich între două rucsacuri și cu mine târându-mă fără speranță în urma lui până nu mai știu exact unde – probabil la Mălăiești. Au urmat apoi 3-4 zile de vis în tot Bucegiul (în care mi-am cărat rucsacul singură). Al doilea moment de epuizare, pe Brâna Caprelor, tot în Bucegi, după trei zile de enterocolită nasoală și patru-cinci kile în minus, nemâncată corespunzător, fără niciun pic de vlagă în mine, când am capotat pe Deubel înspre Vf. Bucșoiu, fix înainte de intersecția cu Brâna Caprelor și am deturnat tot grupul coborând direct la Mălăiești văzând stele verzi tot drumul… Și al treilea moment un pic mai sus, în august 2020, fix pe bucata de la stână spre creastă când am decis să o luam pieptiș și nu pe potecă, după o noapte nedormită și iarăși nemâncată corespunzător, după mult timp de pauză montană și tot într-un context de căldură excesivă. M-am oprit la timp, efectiv nu am putut continua, i-am lăsat pe cei doi să urce până în creastă timp în care am reușit să îmi revin. Interesant cum nu am mai luptat cu neputința, ci doar am recunoscut-o și acceptat-o ca atare. Înțelepciunea vârstei de mijloc, frate.

*

Cascada Scoruș, M-ții Căpățânii (Vâlcea) (aug. 2020)

Și ne-am făcut curaj și să dormim peste noapte undeva în contextul dubios al anului 2020. De fapt a fost vorba de al doilea curaj, pentru că am fost la fel de curajoși și în cele câteva zile petrecute la mare (la bine cunoscutul loc știut și testat de zeci de ori – altfel nu mergeam nicăieri). Ieșirea de trei zile din Vâlcea în care am poposit la Frații Jderi a adus cu ea și o scurtă tură în zona Mălaia, urmărind Valea Scorușului până la cascada cu același nume. Este un traseu absolut minunat de parcurs alături de copii – plin de apă, cu o potecă ușoară ce urmează firul pârâului în amonte, cu o doză de huruială și udătură potrivită la fix, într-un traseu ce nu pune niciun fel de probleme tehnice. Apă și bolovani, ce altă combinație mai potrivită. Cred că foto de mai jos este făcută de Mara.

*

Piatra Craiului, Vf. Turnu (sept. 2020)

Într-o zi oarecare de sfârșit de vară pandemică (îmi vine a zice indiană, dar…), sună telefonul. O veche prietenă.

“Ilein??? Tacatacataca, vreau să merg în Piatra Craiului, dar nu m-aș aventura în creastă fără cineva care cunoaște bine zona, așa că m-am hotărât să merg pe Piatra Mică [n.r. cu niște prieteni] și am dat peste articolul tău de pe blog și aș vrea să mă lămurești și pe mine cu ceva”.

Bang! Chiar se poate ajunge la mine pe blog?

Avea să fie începutul unei toamne cel puțin interesante. Long story short, în doar câteva zile mă aflam la baza primelor lanțuri de pe traseul ce leagă Șaua Crăpăturii de Vf. Turnu (change of plans, desigur, acum exista în grup cineva familiarizat cu creasta Pietrei Craiului), constatând plină de stupoare că-mi tremură picioarele. Din cauza condiției fizice cel puțin jalnice în care mă aflam, bineînțeles (cam tot aceiași din Buila un pic mai sus amintită), nicidecum din cauza hăurilor ce se deschideau atât de familiar în toate părțile în jurul meu. Am fost ușurată să constat că măcar un element de confort tot mai era acolo, cum s-ar spune prizele ascuțito-aeriene de calcar ale Pietrei Craiului și atitudinea mea față de ele, care văd că au rămas total nealterate.

Well, guys, pot să zic că treaba asta cu muntele este ca mersul pe bicicletă. Odată regăsită…

Treaba cea mai drăguță însă este că eram însoțită de Ileana 3.1, dacă prin Ileana 4.1 înțelegem cum sunt eu acum. Și nu, nu este vorba de nicio metaforă. Literalmente am avut ocazia toamna aceasta (și sper să o mai am și în continuare) să îmi petrec timpul pe munte recunoscând entuziasmul, pasiunea, tenacitatea și drive-ul care mă caracterizau acum zece ani, în forma lor cea mai vie, dacă pot spune astfel. N-au murit, no worries, nu le-am pierdut nici la versiunea 4.1, doar că s-au schimbat foarte foarte mult între timp, iar reîntâlnirea relativ neașteptată și foarte straightforward cu o parte din mine însămi a fost pe atât de inedită pe cât de faină și plină de viață, pentru că am re-descoperit că mai pot exista și alți nebuni pe lumea asta cu care să pot fi pe aceeași lungime de undă, care să nu fi fost furați de viața cotidiană chiar de tot, pentru care trezitul la patru dimineața, planurile făcute absolut pe loc sau cu o marjă de ordinul orelor, turele lungi de o zi sau escapadele de-o săptămână, entuziasmul și veselia ce pot veni la pachet cu planurile (sau schimbarea acestora) făcute pe o limbă vorbită comun, răsăriturile pe autostradă, frigul, ceața, ploaia, soarele, zăpada, lumina serii și a dimineții, fotografia, singurătatea, liniștea, victoria, renunțarea, abandonul, perpetua fascinație pentru universul din jur, interesul acordat înțelegerii propriului univers, well… reprezintă un combustibil care alimentează acolo un motor foarte foarte șmecher. Și chiar dacă motorul meu e ceva mai uzat și poate că nu mai are același randament, sunt foarte foarte fericită că îl văd în alții și că, e-adevărat, ceva mai greu și mai rar acum, îl pot încă porni (scrâșnind, gen), folosindu-l apoi pentru a explora, a regăsi, a trăi și a retrăi… Credeam că nu mai există astfel de oameni. Orișicum sunt rarisimi. I know what I’m talking about.

*

Tur pe Platoul Bucegilor cu mama (sept. 2020)

Mama este unul dintre ei, însă. Evident, altfel. Same same, but different.

După toată povestea cu tata care cel mai probabil nu a avut covid dar a stat internat două săptămâni pe nervii lui și-ai noștri, am respirat puțin și am făcut apoi un scurt tur în Bucegi cât să ne hrănim retina și neuronul. Ne-am văzut foarte rar cu părinții anul acesta, nu am avut curaj să plecăm nicăieri împreună, nici posibilitatea de fapt având în vedere dializa tatei. Am lucrat cu ce-am avut la dispoziție, însă a fost foarte greu să găsim momentele acelea de sincronizare între carantina lor și expunerile noastre.

Am reușit însă o treabă pe care ne-o propuseserăm de mult și anume o plimbare pe platou, din zona Dichiu până spre Piatra Arsă, apoi spre cantonul Jepi și spre Caraiman, cu o oprire la Peștera, în zona Padina și apoi la Bolboci. Quite doable într-o zi, cu urcat/ coborât din mașină într-adevăr, însă în timpul săptămânii, pentru a evita aglomerația și ceea ce a devenit platoul Bucegilor în 2020. Cum spuneam și mai devreme, eu nu mai frecventez zona în weekend decât în afara sezonului de vacanțe, care o mai fi și acela – prefer să mă lipsesc total de experiența montană și să aștept cuminte bucuria adusă de cantitatea mai mică și calitatea mai bună. Zona are nevoie în mod clar de îmbunătățiri de infrastructură, astfel încât să poată acomoda cererea enorm de mare de outdoor facil pe care o și pune de altfel la dispoziție prin asfaltul Transbucegiului, zonă caracterizată de un mare aflux de popor doritor să iasă din case, mai ales în contextul lui 2020. Că tot am menționat mai devreme anii adolescenței, ce diferență între cum se prezenta zona în 1996 și acum. Mă rog, probabil că Lacul Bolboci arată la fel, mă refereram strict la zona de platou.

Cât despre mama, cred că nu îi pot mulțumi suficient pentru că mi-a crăpat la timp această ușă a aventurilor montane pe care mai apoi am avut eu grijă să o dau de pereți, mărindu-i cadrul cât am putut eu de larg. Și, din nou, n-a fost vorba de cantitate, ci de calitate.

*

Făgăraș, Căldarea Caprei și împrejurimi (sept. 2020)

Chiar și după jumătatea lunii septembrie, zona lacului Bâlea este un coșmar pentru orice om din ăsta ca mine care fuge de aglomerații și de locuri suprapopulate până la stricăciune. Iar triunghiul albastru care urcă de la Bâlea în Șaua Caprei nu face vreo excepție, cantitatea de șlăpari care consumă muntele doar cu voce tare, fără să îl guste, fiind atât de mare și de deranjantă încât literalmente nu reușești să vezi pădurea din cauza uscăturilor. Cu toate acestea, dacă aloci puțină reziliență în fața problemei, după ora 16.00 în Căldarea Caprei lucrurile se schimbă fundamental și poți începe să (te) auzi, să delimitezi clipele una de cealaltă și să poți intra ușor-ușor în lumea verticalelor făgărășene. Ai apoi la dispoziție timp suficient să te învârți în circuit pe vârfurile și culmile dimprejur în orice moment al zilei sau al nopții ai dori, fie apus, fie răsărit.

Revederea Făgărașului după cinci ani și mai ales într-o formulă de rămas la cort a venit la pachet cu multe treburi, unele mai vechi, altele mai noi. Indiferent de vânt sau de cele -2 grade de peste noapte (și lăsând la o parte accidentul cu vărsatul apei în cort prin sacul de dormit după ce-mi petrecusem vreo juma’ de oră în bustieră și knickers la puțin peste zero grade savurând ticăită momentul pregătirilor de culcare într-un acces inițial de căldură  – și nu este cazul să intru în detalii legat de ce frigălău a venit după inițialul ăsta până să reușesc să ridic temperatura în sac), m-am lăfăit total pe cei peste doi metri pătrați avuți la dispoziție doar pentru mine. Vă dați seama ce înseamnă asta pentru un om cu probleme cronice de spate care acasă doarme într-un pat de 160 alături de încă alți doi crăcănați și trei articole anexă umplute cu pluș. Am vrut, jur că am vrut să mă trezesc la cinci dimineața să plec împreună cu Ileana 3.1 la răsărit pe muchia de după colț, spre Arpășel încolo, dar abia reușisem să mă încălzesc, căzând astfel pradă viclenei Ileana 4.1 care nu poate funcționa fără un shot de cafea fierbinte băută preferabil în cât mai puțină grabă posibil.

Și iată, deci, cum, deasupra norilor, am uitat eu în 2020 că există covid.

Dar sâc, uite că nu m-a lăsat ăl de sus să uit că există manele și lăutari, căci, incredibil și totuși adevărat, da, petrecerea de la Bâlea a urcat nestingherită până pe Iezerul Caprei chiar atunci, în faptul celui mai frumos și înlăcrimat apus. Păi viață e asta, sau ce e?, ziceți și voi acuma.

*

Cabana Ciucaș cu copiii (sept. 2020)

Mi-a fost milă de Mara că a ratat superba mare de nori din Făgăraș. S-a ofticat destul de tare când a văzut pozele. Și, reușind cu greu să ne sincronizam programul, am vrut să drumețim totuși fetele la scurt timp după – pe Mara și pe Anto. Doar că între timp venise iarna practic, mai ales în vântoasa clasică a Ciucașului – și am rezistat doar până la cabană, urcând prin Valea Berii cam de pe la jumate așa – o tură cu totul nespectaculoasă, bună însă de ars calorii și respirat pădure și cântat versuri de drumeție, în care am pus la bătaie echipamentul de iarnă și am reușit să fentăm la limită prognoza cuprinzătoare de averse cu descărcări electrice. Mi-a părut rău cumva, căci așa rar reușim totuși să ne sincronizăm programul și chiar mi-aș fi dorit ca toate cinci să avem parte și de ceva introducere în peisajul de gol alpin. Dar înghițim în continuare, cum spuneam și mai devreme, nu le poți avea chiar pe toate. Însă vedeți voi, nu este totul doar despre vreme sau victorii sau renunțări, este și despre calitatea interacțiunii și ce poți să faci din lucrurile mici, și eu cred cu tărie că after all se adună toate negreșit unde trebuie.

*

Făgăraș, Valea Sâmbetei și Fereastra Mare a Sâmbetei (oct. 2020)

Ce-ar fi Făgărașul fără vânturile care-l suflă cu suta la oră? Și ce-ar fi investițiile în echipamente fără posibilitatea de a le testa realmente în cele mai dubioase condiții?

Am urcat în Fereastra Mare imediat după prima zăpadă (topită între timp până la momentul ajungerii noastre), știind ce ne va aștepta acolo, în virtutea ideii că speranța moare ultima și hai să mai întindem o dată corturile până nu înțepenim de tot peste iarnă. Și bine am făcut, after all, deși a găsi un loc de campare potrivit n-a fost chiar la îndemână, iar tabăra a fost montată destul de greu din cauza vântului extrem de puternic. Aveam în plan pentru a doua zi o tură până la Urlea, însă a fost necesar să schimbăm planurile din cauza unei accidentări, încheind pe 2020 scurtul ciclu al dormitului pe iarbă la peste 2000 de metri altitudine.

Am umplut postarea asta de poze. Pentru întregul 2020, fără grijă.

Și acum mai spun doar că îl aștept cu interes dar fără nerăbdare pe 2021 să-mi redeschidă văile de abrupt și poate că și schiul de tură, în funcție de Orto și Kilo, doi prieteni, îi știți voi. Cu nerăbdare aștept siringa cu vaccinul și să scăpăm odată de acest de-a v-ați ascunselea fără de sfârșit în care am reușit să ne pierdem până și pe noi înșine.

*

Cascada Scoruș, M-ții Căpățânii (Vâlcea) (oct. 2020)

Bref, am mai tras o tură până la Mălaia la câteva săptămâni în urma primeia, concluzionând că este un loc numai bun și pentru alții de scos 2020-ul din anonimat, după care m-am băgat repede din nou la cutie, bucuroasă de vremea cu adevărat frumoasă care ne-a permis sa stăm afară trei zile întregi. Las foto de mai jos aici așa cum este ea, cu lumina asta soft refractată total aiurea prin camera spartă a telefonului…

*

Delta Văcărești (oct. 2020)

Eh, domnule, am reușit și acest proiect de traversare totală a Bucureștiului cu singurul scop al unei plimbări într-o după-amiază însorită de toamnă. Acceptabil pentru o tură cu cei mici atunci când nu e cazul de deplasări mai de anvergură.

*

Bucegi, Brâna Mare a Caraimanului (cu Mara) (oct. 2020)

Din nou o realitate care odată ce a luat drumul amintirilor s-a metamorfozat integral și a luat forma unui film pe care nu-mi vine să cred că totuși l-am produs și regizat cu fi-mea personaj principal. De data asta am prins-o în formă.

OK, avem noi deja tradiția “platouașului” de toamnă doar noi două, cu sandwich la Cruce șcl, iar Bucegii au într-adevăr culoarea lor în octombrie, cu zadele galbene amestecate printre brazi, foioasele din vale, căprițele ce-și schimbă blana, iarba trecută și încă un strat de nisip erodat printre Babe și Sfinx, dar ne-a trebuit ceva curaj cred amândurora s-o luăm la deal pe Brână și la vale înapoi preț de o zi întreagă.

Ce să mai zic, măi, de mama pomenită mai devreme, care făcea același lucru cu două fete, nu cu una, dintre care una de vârsta Marei acum, alături de care a coborât Valea Cerbului de la Omu? Doable, vedeți? Chiar și în anii ’80. Să nu mai aud comentarii.

În încheiere, în afară de felicitările adresate celor mai mici dintre noi, din nou pentru curaj și stăpânire de sine, nu doar pentru cele șase ore petrecute pe drum, aș vrea să punctez că am ajuns în punctul în care soft-shell-ul Marei îmi vine, iar tricoul meu de lână merinos îi vine. Da? Da.

*

Bucegi, Platou în zona Sinaia (oct. 2020)

Săptămâna de vacanță pe final, am mai fugit odată în sus combinând Gondola Carp cu o mică plajă de altitudine și cu o plimbare spre Sf. Ana și Poiana Stânii Regale. Timpul scurt avut la dispoziție nu ne-a permis să facem loc decât unei jumătăți de zi, suficientă însă pentru o mică reîncărcare a bateriilor înainte de începerea școlii.

Toamna în Bucegi e frumoasă oriunde. Am mai spus oare că este anotimpul meu preferat?

*

Piatra Craiului, Sat Peștera – Vf. La Om (nov. 2020)

An early day in, quite a late day out – însă nu putea să treacă anul fără să ne scăldam piciorușele în oleacă de zăpadă pe cel mai înalt vârf din Crai. E un traseu pe care l-am abordat prima dată, cel cu plecare din Peștera, care oferă un acces mult mai facil decât clasicele (și din nou, în 2020, cel puțin aglomeratele Lanțuri). O zi perfectă, de la care nu am ce să cer mai mult.

O imagine clasică a Bucegilor văzuți din abruptul Craiului. Aproape de noi, aproape de mine.

*

Aici mă opresc cu înălțimile pentru 2020. Am avut extraordinar de mult de noroc de multe zile frumoase pe munte anul acesta – care au contribuit enorm la menținerea echilibrului pe sârma asta pe care am încercat să ne ținem în balans cu toții.

Ca de obicei, luna decembrie nu îmi lasă loc decât activităților pe lângă casă, împărțind timpul între socotelile de sfârșit de an de la Excel, școala Marei, Sărbătorile, aniversările obișnuite (de data asta petrecute cumva pe stradă, așa) și scurtele ieșiri în mica noastră proximitate.

Deși poate părea că am umblat mult (eu una am rămas surprinsă de câte s-au adunat aici), am umblat cam solo de fapt (prin distanța pe care am impus-o față de ceilalți din afara familiei), cu multă reținere (unii ar spune că am fost prea precaută cu toată distanțarea mea) și m-am gândit de zece ori înainte de a mă asuma la orice alături de oricine. Am interacționat cu extraordinar de puțini oameni față de interacțiunile mele uzuale și, deși m-am adaptat ușor noului context, îmi este foarte dor de naturalețea vechilor întâlniri. Sper din tot sufletul că, în ceea ce privește povestea cu acest virus, am ajuns în punctul în care putem spune că mult a fost, puțin a mai rămas, și aștept cu nerăbdare vaccinul.

*

Altele

În cazul în care nu a fost suficient de lungă incursiunea în 2020, da, există și un “Altele”.

Am renunțat la toate sculele foto (le-am pus spre vânzare, mă rog). A fost un soi de eliberare lung așteptată, deoarece erau destul de multe și împrăștiate, cu diverse rădăcini care mai de care mai amestecate. Am simțit nevoia să formatez acest sertar și să mă gândesc bine cum să îl simplific la următoarea achiziție. Încă analizez opțiunile, iar între timp sunt lipită de telefon, care din păcate are camera spartă, șșșșșșșșt să nu audă nimeni ca e în starea asta de prin luna mai… L-am folosit așa aproape exclusiv pe parcursul întregului an, cu foarte puține excepții. Mă și mir că s-au rezultat totuși niște fotografii decente mai sus. Și mi se repetă un lucru ciudat. Încerc să păstrez fotografia aproape, însă încet-încet o văd disipându-se, odată cu o parte din mine.

Să menționez lecțiile de echitație pe care le-am luat pe parcursul verii și întreaga epopee a propriei țâțâieli în șaua diverselor iepe pe care am avut ocazia sa încalec? Fără să intru în prea multe detalii, iată o activitate care nu este pentru mine. O las în gradina tată-fiică și o voi contempla cu foarte mare bucurie de acolo. Poate din când în când voi mai intra să mă joc, însă m-am bucurat de experiența drăguță de care am avut parte pe parcursul verii. Vertebrele mele nu.

Am încheiat anul cu un Secret Santa Worldwide care ne-a reunit atunci când întâlnirile tradiționale nu au mai fost posibile – și în loc să ne vedem ca de obicei în cine știe ce hub long-haul pentru o reîntâlnire numai bună de luat ochii prietenilor de la passport control la Iri acasă, am reușit să bem o cafea pe Zoom și să ne desfacem cele mai frumoase cadouri care de prin ce colț al lumii le-a primit – Germania, Elveția, Bulgaria sau România. Sunt mândră de prietenii mei (includ aici și familia) și cred că, în sălbăticia mea, nu le spun suficient de des cât de mult mă bucur că îi am pe fiecare dintre ei în viața mea.

*

Și uite că din nimic a ieșit o postare enormă, cât tot anul practic. Dacă ați reușit să o parcurgeți, vă mulțumesc. Nu vă asigur, dar încerc să folosesc materialul adunat aici și pentru câteva articole separate, doar pentru a-l face ceva mai ușor de digerat și de parcurs pentru următoarea perioadă. De data asta nici măcar eu nu am mai avut răbdarea să trec încă o dată cap coadă prin el ca să îl sparg acum, este enorm de mult timp consumat în acest demers.

Utilitatea? Ține totuși de a ține totuși cât de cât aproape de tine.

Un 2021 destupat tuturor!

*

Credite foto non-selfic în care mai apar și eu: Vera și Maria.