Lacul Vulturilor, Munții Siriu (Carpații de Curbură)

Foarte aproape de linia imaginară ce separă Buzăul de Covasna, undeva cam pe la vreo o mie patru sute și ceva de metri altitudine, există un mic loc bătut de vânturi: Lacul Vulturilor (Munții Siriu). I se mai spune și Lacul fără fund, fără cine știe ce corespondență cu realitatea, căci pe cât de mic lacul pe atât de aproape fundul (cam doi metri jumătate), doar că uneori poate fi drăguț să lași imaginația să hoinărească prin ceea ce ar fi legendele mai mult sau mai puțin mioritice ale locului… mă rog, atâta timp cât păstrezi în minte doar imaginea idilică formată din oi, cai, câini și omenie, ce să zic.

Către acest loc am purces zilele trecute alături de câțiva prieteni, regăsind printre crengi, frunze, brazi, iarbă, transpirație, oi, vânt și bucățele de ciocolată o parte din gustul și mirosul familiar al turelor mele cu un pic de năduf. Un loc ceva mai îndepărtat de București, ceva mai puțin popular/ populat, pe care îl aveam de mai demultișor în vizor, dar care dintr-un motiv sau altul n-a reușit să intre pe lista scurtă decât abia acum.

După un pic de research suficient de elocvent (voi lăsa câteva linkuri la sfârșitul articolului), lucrurile până la Lacul Vulturilor se prezintă destul de simplu.

Întâi de toate drumul auto dinspre București trece pe la Barajul Siriu (DN10 Buzău-Brașov), acolo unde am făcut și regruparea, deoarece fiecare venea din direcții diferite.

Mai apoi, accesul în traseul către Lacul Vulturilor se face din localitatea Crasna (Covasna) (același DN10) și din drumul forestier ce se face la stânga imediat după plăcuța ce indică intrarea în localitate. Atenție, căci noi bineînțeles că l-am ratat inițial, însă după oleacă de brambureală nu a fost deloc dificil să ne reorientăm. Cinci km mai târziu pe același drum forestier îngust acoperit cu pietriș și iarbă – care se prezintă de altfel într-o bună stare și este accesibil cam cu orice tip de mașină, cred, dar este exploatat forestier (!) – ajungem în dreptul Podului de la Crasna Urlătoare unde lăsăm și mașinile. Contrar speranțelor mele, nu eram chiar singurii parcați acolo, însă densitatea pe metru pătrat (adică celelalte două sau trei mașini) era incomparabilă cu să zicem Fântâna lui Botorog la același moment al zilei și al săptămânii.

Long story short, drumul continuă per pedes peste pod, apoi triunghi albastru până la Poarta Vânturilor (de la un moment încolo alături de banda roșie cu care se intersectează imediat după ieșirea din pădure) și punct roșu până la lac. Undeva mai încolo pe traseu apare și o cruce roșie care continuă la dreapta spre Vf. Mălâia 1.662 m, cel mai înalt din masiv.

Fiind la prima vizită în zonă, am avut o oarecare teamă legată de prima parte a drumului prin pădure – mă temeam să nu fie rupt de TAF-uri sau chiar de mașini offroad – drumul este lat, accesibil și se practică accesul auto în zonă – cu toate acestea prima bucată a traseului, cea prin pădure, a fost una foarte ok cu pădurea frumoasă și fresh, având într-adevăr porțiunea de final ceva mai abruptă, însă nimic insurmontabil acolo. Am ieșit din pădure după vreo două ore de mers, din care cred că vreo 30-45 de stat de vorba pe o buturugă.

Ciucașul proiectat pe fundal, imediat după ieșirea în golul alpin

Deși mi-am propus de un milion de ori să pornesc gps-ul, să ma uit la ceas, etc – îmi este foarte clar că la acest capitol mă chinui degeaba – pe traseele facile în care factorul timp/ urmărirea îndeaproape a timpului sau a evoluției pe traseu nu sunt chiar atât de importante, chiar nu am și nici nu voi avea vreodată mintea acolo. Ci mai degrabă aici.

Imediat după ieșirea din pădure e foarte ușor să te orientezi (ceva mai dificil pe ceață/ ninsoare, cred, căci totul este un plai pe acolo și, deși bine marcat, îți vine foarte la îndemână să o iei pe oriunde pe iarbă, însă drumul e suficient de bine delimitat de diverse categorii de roți) și fără să ne dăm seama exact când, după ce am făcut un pic stânga la ieșirea dintre brazi, am ajuns foarte repede la Poarta Vânturilor (loc care de altfel face cinste numelui – sau invers – marcat printr-o cruce metalică vizibilă chiar din depărtare) și imediat apoi la Lacul Vulturilor, traversând în scurt o mică zonă mlăștinoasă denumită Lacul Sec și coborând apoi puțin către destinația finală. Pe parcurs există montate câteva panouri informative legate de zonă.

Poarta Vânturilor în depărtare (în șa).

Apropos de treburi mioritice, întreaga zonă este suficient de ofertantă la capitolul liniște și pace.

[Galerie]

Ultimul prag înainte de coborârea către Lacul Vulturilor

Restul echipei

Și Lacul Vulturilor cu plaja aferentă.

Și uite cum mie una mi s-a părut un traseu foarte ușor care mi-a lăsat impresia ca s-a terminat foarte repede, deși nu mică-mi fu mirarea când m-am uitat la ceas și am văzut deja ora 18.00 – în total vreo 7 ore dus-întors, socotind de la mașini. Adevărat că nu ne-am grăbit absolut nicăieri și că am avut două popasuri semnificative, dintre care unul pe mica plajă a lacului. Judecând însă după durata turei, m-aș gândi că i-aș putea spune o tură de dificultate un pic spre medie. Mi-ar crește și mie inima un pic așa.

Locul are o frumusețe aparte, totul pare cumva foarte aproape deși perspectiva este foarte largă. Cred totuși că mi-ar plăcea să petrec mai mult de o zi acolo, pentru a-l putea integra ceva mai bine. Mi s-a părut destul de lung accesul doar pentru o zi – de la Ploiești încolo doar pe două benzi și multă dungă continuă, via Văleni-Nehoiu – deși tot trei ore ai face și până la baza Pietrei Craiului de exemplu. Chestie de percepție.

Pe Mara nu am luat-o cu noi de data asta – traseul mi s-a părut destul de lung pentru ea, încă lipsită de antrenament după atâta timp petrecut cu fundul pe scaun și ochii în ZOOM, bașca faptul că nu erau alți copii în grup și mi-am dat seama că ar fi prea complicat pentru toată lumea implicată. Cu ea fusesem la Trovanți cu o săptămână în urmă și în Postăvaru cu trei zile mai devreme. A bit too much pentru ritmul vieții ei de sirenă, zic. Însă sunt de părere că pentru copiii ceva mai antrenați și într-un grup mai cu semeni de-un leat, tura poate deveni interesantă, mai ales dacă este dublată de o seară petrecută la cort. Eventual chiar pe lângă lac, unde există și o căbănuță de vânătoare.

Cam așa și cu ultima ieșire cu rucsac în spate pe modul relatare. Una peste alta, off topic (dar și on topic) și drept constantă a ultimei perioade, pot spune cu foarte mare certitudine că percepția mea asupra muntelui a suferit o schimbare majoră. Îmi este într-adevăr foarte dor de dinamica acelui context în care aceste ture se pot întâmpla la modul constant, cu tot efortul lor logistic (și nu numai) cu tot – chiar dacă resursele nu s-au regenerat nici pe departe complet – însă în același timp am uneori sentimentul că mă încearcă un alt tip de energie acolo (mai dispersată) în locul vechii energii (foarte concentrate). Orișicum este o etapă cu totul nouă – interesantă treabă. În afară de asta, pandemie sau nu, încerc totuși să mă țin în mod constant de inserarea unor bocanci (sau măcar pantofi de trekking) în ritmul obișnuit al lucrurilor; reușesc și nu prea (și totuși parcă mai mult prima variantă decât ultima, ce bine). Iar dacă se mai arată și inserarea câte unui rând/ text, cu atât mai bine, însă nu m-aș aștepta la prea multe de la mine la acest capitol. Ba chiar cu foarte multă reținere am reînnoit hostingul anul acesta și asta mai mult dintr-o inerție a lucrurilor mai degrabă decât dintr-o voință bine definită. Și totuși n-ar fi frumos să las colecția de momente să continue?

[Galerie]