Despre fixuri și Muntele Roșu
[…] Patru ani și o pandemie mai târziu, cu multiple zgomote de fond încadrabile negreșit la categoria scârțâieli în ceea ce privește capitolul disponibilităților mele generale ba chiar și pe cel al entuziasmului, m-am trezit, mai mult sau mai puțin cu totul alta și din nou relativ neplanificat, pe un drum de acces printr-o oarecare pădure, acționând conform vechilor mele obiceiuri de a hotărî la culcare că eu îmi fac bagajele pentru a doua zi și plec.
Și am plecat, ce să fac și eu cu mine însămi, alături de cea mai mică dintre noi, ce să fac și cu ea, na, să mâncăm supă la plic în buza pădurii, căci de urcat în creasta Ciucașului nu a putut fi vorba – șocul de a împărți finita potecă marcată cu triunghi roșu cu – pe număratelea – alte 100 de persoane a fost mult prea mult pentru izolata din mine, căreia spațiul personal (și așa lățit din naștere) și lupta “de clasă :)” împotriva invadării acestuia i-au crescut exponențial în ultimele luni. Cu toate acestea, cred că și fără urmă de pandemie nu ar fi fost acceptabil pentru mine să împart astfel aerul, umbra și soarele, însă uite că am fost leneșă și am suportat consecințele, deși există suficiente idei alternative de escapade poate mai puțin populare și cu siguranță mai puțin populate, niciuna dintre ele însă bine reîmprospătată astfel încât să poată fi accesată fără niciun pic de efort strict din memorie în intervalul 8 PM-10 PM printre rucsacuri, tricouri aruncate, vase nespălate, sandwich-uri, dușuri și pregătiri de culcare, după vreo două ore de stat cu bicicleta pe câmp în spatele blocului. Și, ce să fac și eu în prag de seară, mă preocupau fix bujorii de munte din Ciucaș. De parcă în alte locuri n-or fi existând (alternativa Strungii/ Bucșei/ Văii Prahovei a fost exclusă din start și voiam totuși neapărat să trec și pe acasă). Mi-am promis însă că, începând din acea(stă) clipă (de luni, adică) de data viitoare, nu mai amân nimic și îmi planific măcar itinerariul următoarei ture, indiferent de cât de adhoc se va întâmpla aceasta în final. Măcar îl voi putea scoate din sertar la 8 PM și abia apoi să mă apuc să arunc tricourile prin casă.
Nu aici voiam să ajung de fapt cu brusca mea disponibilitate de a scrie. Nici măcar nu i-aș spune disponibilitate, pentru că au fost necesare câteva ore bune și un efort major de voință să nu închid foaia asta și să mă apuc de altceva văzând că nu îmi găsesc starea și cuvintele nu-mi curg așa cum le știu eu… vâscoase. Doar că mi-e dor să scriu, mi-e dor de feelingul de a reuși să înșir idei foșnind pe șine, mi-e dor de emoția tuturor conexiunilor ce-mi pare că au amorțit confortabil acolo și că dacă se mișcă fie chiar și un pic, sigur-si-gur mă trezesc cu vreo coajă ruptă pe undeva fără să îmi dau seama.
[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][vc_row css_animation=”” row_type=”row” use_row_as_full_screen_section=”no” type=”full_width” angled_section=”no” text_align=”left” background_image_as_pattern=”without_pattern”][vc_column][vc_separator type=”transparent”][qode_advanced_image_gallery type=”grid” enable_image_shadow=”yes” image_behavior=”lightbox” number_of_columns=”three” space_between_items=”tiny” images=”26732,26733,26734″ image_size=”700×700″][vc_column_text]Voiam de fapt doar să pun o pioneză pe acest macaz aflat în fața fixurilor și a acelor scopuri predefinite de tip template care se află acolo fără să știi exact de ce și ce se poate ascunde în exteriorul lor odată ce ieși măcar cu un picior din ramă. Și să mă mai gândesc încă o dată la ce înseamnă congruența momentelor și la justificarea unor cantități de energie investite în anumite scopuri și la cât de multe se pot altera și în definitiv chiar găuri până la ruină în acest proces dacă nu reușești să internalizezi la timp privirea aceea care să vadă și restul umpluturii de pe lângă mulțimea inclusă, astfel încât imaginea de pe retină să-ți înlesnească atât bucuria din bulă (atunci când se poate și te afli în ea) cât și pe cea din afara ei (atunci când bula se remodelează și te lasă pe dinafară sau tu decizi să sari pârleazul dincolo). Păstrând atât bula cât și exteriorul ei. Așa cum am reușit eu să fac cu Mara duminică. Renunțând într-un final la scop și ignorând mesajul implicit al unui set de premise. Și consumând acadele, ciocolată și supă la plic fiartă pe aragazul portabil la marginea pădurii, într-o poiană plină de flori, cu iarba până la gât (ul ei), printre vreo două drumeaguri semi-forestiere la fel de goale precum era de plin drumul bătut al accesului clasic la cabană.
[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row]