Acest 2019
[vc_row css_animation=”” row_type=”row” use_row_as_full_screen_section=”no” type=”full_width” angled_section=”no” text_align=”left” background_image_as_pattern=”without_pattern”][vc_column width=”1/4″][/vc_column][vc_column width=”1/2″][vc_column_text]31.12.2019, 06.49 AM. Beznă. Zăpadă. Friguț. În vanul de nouă locuri al lui Florin cântă pe românește o tipă și este o atmosferă de tip road trip prin Alpi. De fapt rulăm printr-o pădure din Carpați, dar mă simt absolut la fel, oricum, ce bine.
Acum câteva zile eram ferm convinsă că, la fel ca și anul trecut, voi pune capac peste această mini-retrospectivă a lui 2019 care, credeam eu, nu va ajunge să vadă lumina zilei nici anul acesta. Acum sunt la fel de convinsă că îmi va părea rău dacă nu o finalizez, ba mai mult, răsfoind un pic în urmă, constat că îmi pare la fel de rău și pentru lipsa lui 2018 din filmul rezumatelor care am eu impresia că ar rămâne printre puținele impulsuri care ar mai mișca din loc izolinia rectilinie care s-a așternut peste imaginile și cuvintele mele.
Cu toate că s-au întâmplat destule treburi în anul care tocmai se încheie, l-aș caracteriza totuși drept reprezentativ pentru începutul instaurării unei perioade de acalmie și a câtorva importante schimbări interioare, mai ales în a doua lui jumătate. Am reușit, cred, tot în acest 2019, să ajung în punctul din care să nu mai vreau să mai alerg nicăieri. Măcar pentru o vreme.
*
Valea Doftanei (ian. 2019)
Am început anul în atmosfera veselă de familie dintr-o Românie tristă și mohorâtă, într-un sat gri (și-o iarnă rece) uitat parcă de lume și vreme. Un contact destul de frontal cu România rurală de azi, cea despre care, blocați în bula noastră, tindem să credem că poate că nu există, dimpreună cu lipsurile ei de toate felurile combinate la pachet. Am ales însă să nu ilustrez prin grămada de bere la pet discret ascunsă de consumatorul obișnuit al satului românesc la baza tufișului din albia râului pe marginea căruia am avut chef să mă plimb. Mi s-au părut ceva mai pitorești – creând măcar iluzia unei atmosfere rurale mai autentice – dacă nu mai degrabă pe cea a unei sărăcii mai mult sau mai puțin lucii – ferestrele și chepengurile unei curți dărăpănate sau căruța legată de mârțoaga tristă, înfrigurată și obosită de pe marginea drumului. Imediat apoi am plecat către alte zări îndepărtate.*
Mauritius (ian. 2019)
Daniel Defoe a fost cu mine și în 2019 și probabil că Palm Green îmi va rămâne mereu aproape, așa volens nolens lipit de mine cum a ajuns el să fie. Am întâmpinat cu mai multă bucurie decât m-aș fi văzut capabilă noul pas către o nouă destinație tropicală într-o nouă abordare personală – mult mai relaxată și deschisă adică. Aveam să avem o mulțime de aventuri și să ne petrecem o săptămână frumoasă și plină pe insulă, despre care chiar am reușit să scriu două-trei vorbe în două-trei articole. Dacă ar fi să pun ceva în pioneza de pe perete chiar acum? Aș spune deschis că insula a fost și la propriu și la figurat un tărâm minunat și spectaculos al reflexiilor. Și al reflecțiilor.*
Un Herăstrău (feb. 2019)
Gheața s-a spart undeva prin februarie, contemplată practic de pe o trotinetă aflată doar în bătaia vântului și însoțită de acordurile și versurile celor de la Marillion într-o zi însorită parfumată cu frig care s-a strecurat printre sensuri și pe care nu aș vrea deloc să o uit. Așa că o las aici, cu tot cu reflexii.*
Sinaia, cu un puternic aer de acasă (feb. 2019)
A urmat o săptămână la schi, pe platourile Bucegilor, într-o Vale a Dorului și a Soarelui acoperite de…, ei bine, dor și soare, doar de ce altceva? Mica Surină a progresat enorm de mult alături de Dan preț de o saptămână încontinuu full-pass și cred că a coborât toate pârtiile alături de el sau de noi. Cât despre mine, am tras adânc aer în piept, am strâns clăparii (un pic cam tare ce-i drept) și am înregistrat HIFI în mintea mea momentul în care am alunecat prima dată după atât de mult timp la vale, uitând pentru câteva secunde cât de schimbate sunt lucrurile acum (și cât de neschimbate par totuși a fi la suprafață).*
Un pic de Baiului (feb. 2019)
În săptămâna de mai sus am păstrat în mod special câteva momente în care să o regăsesc pe doamna iarnă și pe sub bocanci, pe potecă, chiar și dacă doar un pic – și am urcat preț de vreo oră în Baiului din Azuga – de la Popasul Uriașilor încolo pe creastă – pe o vreme destul de mohorâtă ce-i drept, fără foarte multă perspectivă. Sunt însă locuri dragi și curate și pline de un parfum aparte, unde îmi place să fiu fără să car neapărat după mine un scop anume – chiar și o jumătate de oră în liniște și vânt poate fi suficientă. Constat acum că am început să descopăr puțin câte puțin, începând de anul trecut cred, de la tura pe Vf. Mădăraș din iarnă sau cea din Vânturiș din toamnă (n-am scris despre ele încă, ce păcat), sau poate chiar și mai de demult de la Innsbruck și din Pertisau (prea puțin menționate și acelea, offf) farmecul turelor scurte și lejere de una singură. Le-aș îndesi pe cât posibil dacă mi-aș construi răgazul, ba chiar le-aș mai și complica un pic, dacă totuși nu mi s-ar părea destul de risky business să pleci la drum chiar singur cuc pe cine știe ce coclauri. În România poate chiar mai risky business decât prin alte părți, așa că de fapt realitatea este că îmi umblă prin cap să continuu (sau să complic) mai ales prin alte părți. Vom vedea deci, atunci când vom vedea, ce drumuri ni se vor așterne în față pe parcurs.*
Sibiu, Păltiniș și Muzeul Astra (apr. 2019)
Am petrecut Paștele la Sibiu, mai bine zis la Păltiniș, full-house din nou. Mi-a plăcut mult atmosfera de peste tot – a fost o primăvară foarte frumoasă (și foarte fresh) – iar Muzeul Astra rămâne în continuare un loc minunat (și minunat organizat) în care te poți pierde chiar și o zi întreagă. O excelentă mini-drumeție alături de copii într-o foarte drăguță după-amiază însorită prin spatele moriștilor. [fusion_separator style_type=”none” hide_on_mobile=”small-visibility,medium-visibility,large-visibility” class=”” id=”” sep_color=”” top_margin=”5″ bottom_margin=”5″ border_size=”” icon=”” icon_circle=”” icon_circle_color=”” width=”” alignment=”center”][/fusion_separator]*
Piatra Mică Solo (mai 2019)
“Aceasta Piatră Mică” stă în drafts din luna mai, imediat după măreața înfăptuire. Am plecat furnică, m-am întors zmeu cum ar veni – și de acolo un pic alta, tot cam într-un picior – însă toată experiența mi-a prins tare bine. Am vrut, am mers, am tras concluzii. E o tură repetată a cinșpea oară și având în vedere ca m-am antamat singură, mi-a prins chiar bine acest număr infinit de repetiții anterioare. Din nou toate-s vechi și nouă-s toate. Cu inversa la fel de valabilă. Am scris eu destul de detaliat ce am avut de simțit în prima tură ceva mai solicitantă pe care am facut-o solo după două operații consecutive la genunchi și promit că atunci când voi avea puțină stare să mă îndrept din nou către ea, o voi publica – măcar pentru foto. A ajuns săraca abandonată pe parcurs căci, amânand să o public, am simțit apoi că momentul ei a trecut și… mărturisesc că nu e deloc singura. E așa de ciudată conjunctura asta a turelor mele pe munte, multe dintre ele programate ad-hoc sau maxim cu 1-2 zile înainte, conjugată cu firea mea în valuri de multe ori în disjuncție cu lungimile de undă ale celorlalți, încât de multe ori pur și simplu renunț să încerc să o mai conjug și plec singură. De multe ori mă întreb cum de parcă toți ceilalți se pot sincroniza uneori atât de bine în timp ce eu se pare totuși că ajung să mă poticnesc din ce în ce mai des? Revin însă asupra căratului de scopuri în genul ăsta de momente – și la o privire mai atentă regăsesc de fapt în lipsa lor o portiță spre ceva cel puțin la fel de valoros. I-aș spune libertate, deși încă explorez semantica. Ori, dintre toate, libertatea se conjugă greu, bag seamă.*
Vama Veche de mai (mai 2019)
Rămâne o tradiție absolut inamovibilă în grupul nostru și îmi place tare mult această permanentă raportare anuală la un loc fix care se schimbă puțin câte puțin odată cu noi. Și aflați despre mine ca am fost, sunt și rămân o visătoare cu o foarte mare rezistență la anumite schimbări bruște și sesizabile. Mă fraierește rău iluzia faptului că lucrurile dragi și bune pot rămâne pe undeva mereu la fel și mă bucur în consecință înzecit de toate (și desigur că mă lupt tare cu restul). Pe undeva pe-acolo împreună cu primele se află și această Vamă roză-mov-albastră în luna lui mai. Dar doar în luna lui mai.*
Surina a început echitația…
…și odată cu ea s-a deschis o nouă portiță cu un vânt de aer proaspăt. Sau, mă rog, un fel de-a spune, cine crede că un grajd e parfumat cu fire proaspete de vânt greșește teribil. Însă bate un suflu interesant pe la noi odată cu aceste îndeletniciri și asta nu face decât să mă bucure. Una din socotelile cele mai draguțe de urmărit este evoluția entuziasmului, zic eu. Să fii martor la felul cum o anumită treabă poate acapara astfel pe cineva drag te poate însufleți tare mult, mai ales când acel cineva este personificarea vie a propriului entuziasm, uneori fâsâit pe alocuri (și tu îți dai seama de asta). Chiar fain, foarte fain.*
Cheile Râșnoavei (mai 2019)
Eu nu știu când s-au scurs aproape opt ani de când a apărut călăreața asta de mai sus, dar știu că încerc să-i pun drumețiile sub nas încă de pe vremea când avea vreo patru (pe propriile picioare, adică). E foarte greu să faci asta într-o familie în care celalalt e pasionat “înspre lipsă :)” de acest mod de petrecere a timpului și de multe ori ai de furcă în ceea ce privește indisponibilitatea sa, care este împrumutată foarte ușor și de catre cel/ cea mic/ă. Dar este de apreciat enorm (în rarele momente :)) efortul volitiv făcut în direcția asta atunci când se întâmplă. Este foarte greu mai apoi să evoluezi un pic și să treci puțin mai departe de etapa “Prăpăstiile Zărneștilor” alături de copii și părinți care nu sunt neapărat la fel de disponibili ca tine sau la fel de obișnuiți cu efortul și poate că nici cu mindset-ul necesar unei ture mai solicitante pe munte. Cea mai proastă parte fiind că, mai nou, cel puțin în 2019 (sper din tot sufletul ca 2020 să fie un pic diferit) inclusiv mie mi-a fost îngrozitor de greu să mă mai mobilizez semnificativ în direcția asta, atât din lipsă de timp/ energie/ mindset, cât și uneori din lipsă de cvorum, apropos de contextul conjugărilor de mai devreme în raport cu ceilalți, care chiar este nevoie să se întâmple astfel încât experiențele avute să fie unele care să nu dea cu minus. Discursul acesta este dubios în sine, căci pleacă de fapt de la niște premise și referințe care sunt în mod real exclusiv ale mele – EU am fost cea care la opt ani jumate coboram Valea Cerbului împreună doar cu mama și cu soră-mea (deși tot EU nu aș avea acum sub nicio formă curajul să o iau pe Surina după mine – darămite doi copii – singură pe Valea Cerbului venind de la Babele-Omu. Inclusiv tura la Crucea Eroilor de pe Caraiman făcută doar de către noi două în 2018 mi se pare acum un act de curaj, deși la moment n-am tratat-o neapărat așa). Deci eu însămi sunt cea care îmi ridic singură o dublă ștachetă undeva pe la doi metri jumate și poate că mi-o ridic prea sus pentru oricare din contextele mele valabile azi. Suficient însă cu analizele prea amănunțite de tipul “ce și de ce”– suntem totuși într-o postare retrospectivă și, până la urmă, sunt de părere că suntem singurii responsabili în ceea ce privește propriile abordări legate de propriile date ale propriilor chestiuni din noi înșine sau din jurul nostru. Așa că revin la tura de la Râșnov (Cheile Râșnoavei) + ceva pădurici prin Predeal (cred că la Susai am urcat puțin cu copiii), unde m-am încăpățânat să merg în ciuda tuturor prognozelor de vreme rea și foarte rea ce mi se așterneau în față una după cealaltă prin diverse canale, ba am mai antamat și un numar semnificativ de persoane în acest demers care însă în final s-a dovedit a fi unul chiar foarte reușit. Recomand cu această ocazie noile pensiuni din zona Văii Malăieștiului din Râșnov și apusul auriu cu tractor absolut fabulos (apusul, nu tractorul), cu Bucegii sau Magura Codlei pe fundal, într-o frumoasă zi de primăvară.*
Muzeul de Artă (iun 2019)
În curtea Palatului, o mică fetiță cu un ghem mare de bucurie desfășurat printre pavele alerga de mama focului prin ploaia măruntă… A fost una dintre acele extrem de rare zile în care am reușit să înfăptuiesc ceva ce îmi doream de foarte mult timp, într-o modalitate absolut armonioasă cap-coadă, în liniște, fără presiuni de niciun fel și într-un ritm absolut pașnic din care fiecare dintre noi s-a ales cu ceva semnificativ (fi-mea cu Poptropica citită cap-coadă pe o băncuță vis a vis de un Andreescu, un Luchian sau ceva :); se pare că arta românească modernă a fost pe gustul ei doar atâta timp cât conținea ilustrații cu cai – vezi Călugăreniul de la intrare). Orice mamă știe în clipa asta la ce tip de proiecții mă refer eu aici. Uite că se pare că este totuși posibil, deși nu a fost nimic programat acolo (poate că am dat peste atâta armonie tocmai pentru că nu a fost nimic programat acolo, cine știe).*
La mare (iun.-iul. 2019)
Nu am vrut să mai plec nicăieri altundeva departe nici în timpul verii și nici în timpul toamnei (biletele în UK cred că erau luate deja, deci Anglia nu se pune) – prin departe înțelegând nu neapărat o distanță în kilometri, ci mai degrabă distanța față de mine însămi – și am integrat până la urmă (cu greu) treaba asta, cu toate că reversul medaliei a fost întreruperea planurilor pentru o nouă Asie de Sud-Est căreia nu-i găseam deloc loc pe dinăuntru. N-a fost ușor, căci nu puține erau persoanele și planurile angrenate acolo, însă mi-am făcut curaj și le-am dat drumul iar timpul petrecut la sirene s-a împărțit aproape de casă între atmosfera din Vamă și câteva zile la Năvodari, într-un loc devenit foarte familiar pentru noi de-a lungul timpului. N-a durat însă mult până m-au mâncat tălpile să evadez un pic și de acolo, astfel că una din după-amiezile leneșe de iulie m-au surprins la volan într-o scurtă fugă până la Enisala – loc despre care am reușit chiar să și scriu, la cald, chiar atunci.*
Londra, Oxford și Cornwall (aug. 2019)
Dacă aș alege un singur loc care m-a surprins și mi-a lăsat o amprentă distinctă în 2019, acesta este sudul Angliei. Capătul pământului englezesc, însoțit de stâncile atârnate maiestuos deasupra Atlanticului rece și translucid. De fapt deasupra Mării Celtice, să fiu și mai exactă. Tot cam același lucru. The Cornish Coastline. O aventură tare faină (pentru cei mai mici dintre noi chiar în neopren) care sunt absolut sigură că a fost scânteia care a pus un pic de lumină peste ideea mea ceva mai veche legată de complicarea lucrurilor prin alte părți. Tot ce pot spune este că eu cred că vom mai auzi de aceste margini ascuțite de pe malul Atlanticului. Ale Mării Celtice, pardon. Zic să adaug totuși și o mențiune legata de o Londră supra-aglomerată de August din care sincer vorbind abia am așteptat să ies (mi se pare atât de diferită Londra de astăzi față de cea cunoscută acum… ei bine… aproape 15 ani) către un Oxford mult mai liniștit și un Ashmolean Museum presărat cu o sumedenie de labirinturi de descifrat printre mumiile, hieroglifele și oalele și ulcelele egiptene.*
Sulina. Pădurea Letea (sep. 2019)
Un alt capăt de lume, privit dintr-o căruță și o barcă. Și iar am dat nas în nas cu România contemporană și din nou m-au impresionat teribil oamenii locului și poveștile și problemele lor. Lăsând la o parte minunea naturală care este Delta Dunării și bogăția biologică ce își are casa la Letea și pe dune, cred realmente că aceasta zonă a Deltei este un loc în care traiul, îndeosebi iarna, este unul teribil de greu – rupți de lume, fără cine știe ce posibilități de acces odată cu înghețul, fără cine știe ce servicii medicale la îndemână, oamenii locului supraviețuiesc doar ei știu cum ierni după ierni după ierni, din ce în ce mai puțini și parcă din ce în ce mai uitați de lume, într-o epocă în care totul pare totuși că poate fi atât de ușor aproape. Căluții aceștia abia recuperați din sălbăticie și înhămați la loc la căruță (da, nu toți caii de la Letea sunt cu adevărat sălbatici) se îndreaptă la trap de câteva ori pe zi către Pădurea Letea, conducând amețiți ca noi, iar cele 2-3 parale oferite căruțașilor reprezintă cred prea puțin în economia totală a lucrurilor. Cu toate acestea, locul are farmecul său absolut inegalabil iar această izolare a porțiunilor virgine de natură nu face decât să ajute sper pe termen lung la conservare. Mi-ar fi plăcut să petrec ceva mai mult timp acolo, însă din păcate nu a fost posibil.*
Bucegi, Padina – Creasta Vestică (oct. 2019)
Ce-ar fi toamna fără iarba galbenă un pic uscată ce îți gâdilă tălpile goale într-o după-amiază cu soare în care îți cobori privirea spre pădure? Iaca am și eu un loc preferat în Bucegi în care doar în el se pare că reușesc să ajung în ultimii ani, de parcă ceva undeva m-ar atrage ca o constantă la intersecția de pe granița vestică a lumilor ce se deschid largi din micul abrupt. Îmi place teribil să-mi surprind prietenii cu acest loc și îmi îndrept mereu atenția spre reacția ce urmează imediat pasului ce urcă ultima treaptă de iarbă în spatele căreia nu te aștepți să descoperi mare lucru. Acolo unde zarea se deschide și totul este o supriză.*
Banff World Tour România 2019 (oct. 2019)
Curios lucru, însă n-am scris niciodată nimic pe aici legat de filmele de la BANFF (eveniment organizat cu AECO pe marile ecrane din București și Cluj) – nici la prima ediție (2018) și nici la cea de-a doua (toamna lui 2019). Cred că am fost de ambele dați prea prinsă în organizări și în a mă asigura că proiecțiile programate pentru România se vor întâmpla exact așa cum trebuie și de aceea :). Mare bătaie de cap, vă zic :), însă cu satisfacții pe măsură și uite că am reușit până la urmă să pun pioneza și aici. Culmea, constat că este mai mult decât dificil să scriu dintr-un alt punct de stație despre BANFF, de parcă nici n-ar fi vorba de implicarea mea, ci a cu totul altcuiva. Nici nu prea știu ce aș avea de spus prea multe într-o simplă retrospectivă, așa că o să mai amân un pic, poate va veni vreodată un moment mai potrivit și voi putea așterne pe hârtie și altele. Până atunci, să lăsăm evenimentul să vorbească de la sine sper pentru cât mai mult timp de acum înainte.*
Măgura, Peștera, Piatra Craiului (nov. 2019)
O nouă tură dorită cu priveliște m-a readus în acest loc pe acest drum în depărtarea căruia se desfășoară larg canvasul Bucegilor. Poarta Carpaților rămâne în orice anotimp un loc la îndemână pentru plimbări frumoase făcute fără grabă. Remarc din nou cu ceva tristețe că mi se configurează în minte un “însă”, căci construcțiile butucănoase răsărite între timp nu ajută din păcate deloc la păstrarea cât mai intactă a frumuseții și autenticității zonei așa cum o știam eu de mai demult. Peisajul rămâne însă unul minunat iar ultimul weekend cu vreme frumoasă de toamnă a fost pictat și presărat cu mereu diferita paletă de culori calde aplicate pe fond albastru.*
“Lucrurile bune au un echilibru fragil” – o vorbă veche și plină de adevăr pe care mi-a spus-o cândva cineva cu mult mai mult insight ca mine. Mă uit în jur și deseori mă înspăimântă faptul că uit, uităm și nu realizăm cât de mult trebuie să le îngrijim. Și nu neapărat pentru că le luăm de-a gata, ci pentru că uneori eșuăm pur și simplu să le recunoaștem chiar înainte de asta, chiar și atunci când le avem fix în fața ochilor. Orele trec prea repede. Zilele la fel. Surprinsă, cu un ochi în urmă și fără să fi intenționat neapărat așa, regăsesc în 2019 multe dintre hai să le spunem locurile mele “soft-spot” – meleaguri a căror vizită m-a modelat fără îndoială și care continuă să o facă la fiecare întâlnire – prin anumite particularități sau doar prin felul meu de a fi sau datorită oamenilor ce-mi sunt sau mi-au fost alături. Treburi care îmi doresc eu să rămână intacte pe sub trecerea timpului. Închei anul undeva la baza Zăganului viscolit, cu speranța unui 2020 însoțit de lucruri bune pe care îmi doresc să știu să le recunosc. Și al căror echilibru să fie. [/vc_column_text][/vc_column][vc_column width=”1/4″][/vc_column][/vc_row]© 2024 | slowfocus.ro