Hiking la tropice. Tamarin Falls, Mauritius

Sunt anumite treburi în fiecare dintre noi care, oricât de mult s-ar estompa sau oricât de ascunse ar deveni (chiar și pentru noi înșine cum s-ar spune) sau oricât de mult am dori să nu le accesăm la un anumit moment dat, ele rămân acolo totuși drept miez, forever esențiale, combustibilul unui anumit tip de energie pe care fix la ora asta (7 am, într-o sâmbătă, și nicidecum asta de azi) nu știu dacă să o cuantific bună sau mai puțin bună – ceea ce vreau eu de fapt să spun este că energia este cu siguranță bună, însă ceea ce urmează după ea sau costul obținerii ei… well, după caz.

Nu că trenul gândirii de mai sus ar fi sută la sută pe șinele legate de povestea de mai jos, dar se află oareșcum prin împrejurimi, cu toate că are un macaz destul de încâlcit la o oră mult prea mică pentru a putea dezvolta mai departe.

În consecința paragrafelor anterioare, întrucât întâlnirea mea cu Elanurile/ colțarii și bocancii de iarnă se tot amână de la o săptămână la alta (cred că impersonalul ăsta nu stă prea bine aici… cam despre ce vorbeam eu mai sus?!)/ (între timp mult așteptatul meu rendez-vous cu pârtia chiar a avut loc, incredibil, și este o poveste în sine tot felul în care am întâmpinat eu treaba asta), am decis că azi tot despre Mauritius va fi vorba, caci deh, am postarea în drafts din Ianuarie, nu e și păcat?!

Tamarin Falls, altfel știute drept 7 Cascades sau Tamarind Falls. De altfel una dintre cele mai populare zone de hiking de pe insulă.

Am antamat tura la 7 Cascades fix în ultima zi de ședere acolo – poate că fără să vreau neapărat, am aplicat principiul “save the best for last”. Altfel, era de fapt și singura zi în care aș fi putut să o fac, între timp noi fiind foarte ocupați cu alte activități marine și submarine pe tot parcursul săptămânii.

Eu una studiam deja chestiunea unei ture pe crestele tropicale de mai multe zile, identificând câteva potențiale zone de interes, chestiunea era cum facem cu Suri, căci amândoi părinții aveam în plan un program liber ales (unul pe mare, altul pe uscat), numai că întâmplarea făcea că acest progam liber se întâmpla în aceeași zi pentru fiecare. Așa ca mi-am propus să aleg o tură în care să o pot lua și pe ea (actualmente șapte ani) și m-am apucat să scriu mailuri către diverși.

[fusion_separator style_type=”” hide_on_mobile=”small-visibility,medium-visibility,large-visibility” class=”” id=”” sep_color=”” top_margin=”10″ bottom_margin=”” border_size=”” icon=”” icon_circle=”” icon_circle_color=”” width=”” alignment=”center”][/fusion_separator]

Din link în vorbă am ajuns la Raj (Adventures) și la soția sa, Shoba, o întâmplare cu iz frumos și de bună calitate, după cum aveam să concluzionez apoi. Organizez eu grupul, noi eram patru adulți și doi copii, fac vorbele pentru a doua zi dimineață, tot… și poc… cine se culcă cu frisoane și febră 38,5 alta decât Surina mea (parcă-l și vedeam pe Murphy iscodind din colțul plin de gekko al camerei), înconjurați fiind noi de altfel de diverse enteroviroze și gripe în această vacanță. Nu mă vedeam decât strangând fluide prin avion peste două zile, moscolită toată și eu și scaunele și însoțitorii de bord și toată lumea. Whatever – cu tristețe în suflet le scriu oamenilor locului că eu nu pot veni dar că îi trimit pe restul, lăsându-mi totuși mai mult de chichi așa o portiță sub forma unui loc în taxi-ul de șase persoane antamat pentru a doua zi dimineață.

Se pare totuși că toate călătoriile fi-mii pe cinci continente de la șase luni încoace i-au întărit sistemele de apărare sau ceva, și cum tatălui i s-a părut totuși o aroganță mult prea mare să plece singur contra unei sume uriașe împărțite la unu pe un oareșce vas de deep sea fishing o zi întreagă, treaba asta a făcut loc unui timp de calitate father-daughter și minunatei ture pentru mine. Bag seamă astfel că totuși fiecare dintre noi are deseori probleme cu înfăptuirea propriilor damblale, în general din lipsă de cvorum energetic sau de tuning pe aceeași frecvență de undă cu ceea ce denumesc eu emblematic “our peers”.

Zis și făcut, plec relativ liniștită căci febra nu a recidivat peste noapte, cu direcția Henrietta, un mic orașel situat oareșcum în centrul insulei, de unde pleacă traseul nostru.

Taxi-ul pus la dispozitie de Raj ne-a lăsat fix în poarta omului, care se pare ca și-a aranjat pentru el însuși o trebușoară foarte decentă și frumoasă acolo, ghidând turiști ca noi prin Parcul Național și construindu-și o căsuță fix în apropiere. Căsuță pe care o deschide pentru fiecare dintre clienții lui soția sa, Shoba, o apariție cât se poate de interesantă cu care am stat puțin de vorbă la o cafea on-the-spot, în așteptarea lui Raj care a sosit cu vreo alți doi întârziați din grup. De fapt atât plecarea cât și sosirea din tură au loc acasă (în casă, de fapt) la Raj, dimpreună cu un soi de prânz la sfârșit, pregătit de Shoba sub forma unor samosas cu bere (samosas sunt un soi de pachețele de primăvară prăjite ce conțin în general legume/ boabe și mirodenii plus diverse soiuri de carne).

Odată cafeaua băută, protecția solară unsă și repelentul de tânțari adăugat (oh cât de yacha, noroc că mă dau cu ale fi-mii care parcă-s mai puțin puțitoare și unsuroase), hai prin lanul local de porumb materializat sub forma trestiei și prin pădurea de foioase materializată în guava trees până la Urlătoarea materializată în Șapte Cascade, prin niște râpe la vale demne de Piatra Craiului, respectiv cam în genunchi așa.

Nu foarte potrivit pentru copii de șapte ani din punctul meu de vedere (ok-ish cam de pe la 8-9 ani încolo zic eu), deci tot răul spre bine cu febra fi-mii. Pentru cei așa de mici e cam la limită, cu Surina m-aș fi opintit sigur la câteva hopuri, dar cred că depinde de fapt de fiecare. Iar eu una cu mare grijă dar fără orteză și bețe, căci după ce că temperatura și umezeala din aer nu erau cele mai prietenoase, fix neoprenul de trei centimetri lipsea de pe articulația mea pe sub pantalonii LUNGI NEGRI pe care alesesem să îi pun pe mine din motive de țânțărime desigur (treabă pe care o recomand din tot sufletul oricând aveți drum prin junglă; adică ori pantaloni lungi + scârboșeală x 1, ori pantaloni scurți și scârboșeală x 5, după capacitățile fiecăruia).

Cam așa poteca, odată coborâți în albia văii.

Vă spun un lucru. Dacă plouă pe acolo mâncat ești, împreună cu tot solul acela portocaliu noroios și alunecos cu tot. Îmi este foarte clar. O treabă de menționat așa este că în întreaga tură nu am văzut nici măcar un singur marcaj (din varii motive probabil), potecă este și nu prea pe alocuri, deși, mă rog, traseul este oareșcum intuitiv și am întâlnit totuși pe diverși (adică doi plus încă doi) mergând și singuri, doar că este foarte ușor să o iei aiurea și să ajungi în bălării. Drept dovadă că doi dintre cei de mai sus habar nu aveau pe unde se află. Și că inclusiv eu am luat-o aiurea la un moment dat, cu ghid cu tot.

În principiu topografia locului este următoarea. Tu cobori în această vale Tamarin pe cursul căreia se înșiruie toate aceste cascade una sub alta, însă the safe way to go este să le ocolești și desigur și pe săritorile aferente, urcând la loc de fiecare dată pe coastele văii și coborând din nou pentru următorul nivel, căci nu în puține locuri sunt căderi de zeci de metri în gol (sau în diverse lăculețe/ cursuri de apă pe care dacă nu le cunoști nu vrei să le testezi adâncimile). Deci practic timp de vreo 3-4 ore așa îi tot dai în sus în jos în sus în jos pe diverse poteci tot urcând și coborând la numitele cascade. Traseul se desfășoară în general pe la umbră prin această pădure de guave, ceea ce îl și face atât de suportabil pe timpul verii, iar în zonele căderilor de apă perspectiva de obicei se deschide amplu și te poți bucura de priveliște, de o baie răcoritoare sau, cei mai curajoși dintre noi, de sărituri de pe stânci (dacă ești alături de un ghid, îți va explica el mai exact de unde ar trebui să sari astfel încât totul să fie ok pentru toată lumea).

Hai mai bine acum să vă las în compania imaginilor. Huawei ruled, după părerea mea, și de data aceasta.

O treabă care mi-a captivat atenția a fost acest luciu infinit al apei.

Căci din aparenta siguranță a punctului tău de stație, nu ai nici cea mai vagă idee legat de ce urmează mai departe…

Îndrăznești să arunci un ochi, sprijinit în barbă…

…în jos către asta?

Sunt multe căderi spectaculoase de apă pe tot parcursul, iar dimensiunile semnificative în ceea ce privește înălțimea…

Și iată cum totuși, sunt locuri unde pământul suferă de sete

Uite și o poză cu noi :).

Drept concluzie din asta relatată, din punctul meu de vedere un traseu minunat care își merită popularitatea, foarte potrivit pentru cei ce suferă cu căldura, pe care îl poți parcurge și alături de copiii ceva mai mărișori (spuneam eu peste 9 ani), dar neapărat doar bucata de half-day (~ 4 ore). Pentru tura întreagă de o zi cred că este cam multicel de mers pentru copiii sub 12 ani, având în vedere mai ales temperaturile.

De reținut că ultima bucată de urcuș până înapoi în holdele de trestie poate scoate untul din tine, mai ales că este fix finalul și mindsetul poate fi că ai terminat cu gâfâiala. Să zicem Panta Prostului x 3-4 ori lungimea și un pic mai abruptă. Sami 12 ani, naturalist în devenire, cred că și-a văzut cu ochii capetele nervilor pe bucata respectivă. Sper doar că le-a și uitat deja și că acestea nu vor sta în calea explorărilor sale ulterioare.

Îmi place poza asta. Breathes a lot of good energy and vibes. Și cumva sintetizează întreaga tura, eu una așa cred.

Ieșirea din traseu ne reîntâlnește cu lanul de trestie pe culoarea cărămizii. Un imens teren de tenis, acest drum “forestier”.

End of the road.

Drumul la GPS nu am dat în timp util cât să fac și eu un track ceva, iar la 9,52 eur/ mega mi-am blocat datele mobile like din prima secundă în care am călcat pe insulă. Bine, pentru cine ar putea fi curios, în Etiopia costul este dublu, am primit eu un sms în avion, căci mi-am uitat telefonul deschis și se pare că am fost reperată la 11.000 de metri deasupra Africii.

În general, din câte m-am documentat apriori, traseele de hiking (drumeție) din Mauritius sunt în general expuse la soare (mare parte din traseu adică), căci dacă se dorește perpectivă de sus, nu ai cum altfel. Printre alternativele mele inițiale s-au numărat Le Pouce, Montagne du Lion, Le Morn Brabant, Piton de la Petite Riviere Noire, Black River Gorges National Park sau Trois Mamelles. Însă nu sunt trasee potrivite pentru copii așa micuți ca Surina, trebuie să fie ceva mai mărișori.

A merge la hiking pe sus în Mauritius vara e ok, însă presupun eu că este de preferat totuși în alte perioade ale anului decât în mijlocul acesteia, deși odată ajuns ceva mai sus, bate vântul și captezi altfel lucrurile. Neapărat protecție solară, însă. Iar dacă te știi rezistent la căldură, atunci cu atât mai bine. Sunt lucruri multe de descoperit în zonă și în mod sigur insula văzută de sus are un aer cu totul aparte. Mai ales dupa-amiaza, când am fost și eu la rândul meu martora luminii de o căldură nemaipomenită, ce oferă culori și contraste atât de plăcute ochilor și imaginației.

De aceea revin și spun că dacă ești amator de mai multe tipuri de aventură, opt zile pe insulă sunt absolut insuficiente pentru a descoperi locul în detaliu. Mai ales în situația în care ești alături de copii de aproximativ etatea fi-mii, care își găsesc interesele mai mult unii în compania celorlalți și în general scufundați până la gât prin vreo apă mai mult sau mai puțin sărată și nu transpirând aiurea la deal și împiedicându-se la vale pe cine știe ce coclauri la 30 de grade real feel 40. Gotta take that into consideration, always.

Eu una văd o posibilitate reală de a reveni în acest loc fix pentru partea montană peste câțiva ani, poate chiar mai mult decât posibilitatea de a reveni în alte zone tropicale vizitate de-a lungul anilor până acum.

Așa. La capitolul technicalities, avem următoarele:

Coordonatele lui Raj Adventures sunt aici. Recomand în mod clar. Plusul fiind experiența ca ghid, faptul că omul este after all autorizat și că vorbești o limbă destul de comună în termeni sociali cum să spun. Alt plus fiind experiența drăguță de la oameni de-acasă, care mă îndoiesc să fie posibil să se întâmple în prea multe locuri și cu prea mulți ghizi, sincer vorbind. Minusul fiind ca Raj nu este neapărat un povestitor în sine, rezumându-se la strictul necesar de cuvinte/ conversație, apărute doar în situații concrete de tipul întrebare-răspuns, pe parcursul unei drumeții pe care sunt convinsă că o ghidează trei zile din patru… Adică totuși cât de entuziasmat să fii chiar în fiecare zi pe tema asta? Think of it. Însă omul e total ok, gândește foto drăguțe și, de plictiseală cred, și-a dezvoltat mult creativitatea și partea artistică în abordarea de exemplu a cadrelor pe care le face cu propriul telefon sau cu telefoanele/ aparatele altora. Pe bune. Am rămas cât se poate de plăcut surprinsă să regăsesc tocmai aici și în acest context treaba asta.

Costurile, dacă iarăși interesează pe cineva, au fost 1.100 de rupii/ adult și 500 de rupii/ copil serviciile de ghid + picnic cu cel mai bun ananas mâncat vreodată pe pamântul ăsta. Taxi dus-întors de la resort 2.800 rupii/ 5 persoane. Deci all in all pentru un adult costul tota a fost aproape 50 de euro.

Mai adaug la această secțiune credite foto Tinei și lui Raj el însuși, cu mulțumiri…

… și închei cu un pas mai aproape de ceea ce numesc eu luciul cristalin al apei. See you next time.

Ileana Toma January 12, 2019

Călătorii / Outdoor 0

Hiking la tropice. Tamarin Falls, Mauritius

Leave a comment Cancel reply