Stațiunea Parâng

Schi în România anului 2015 (II)

[rt_reading_time label=”Reading Time:” postfix=”minutes” postfix_singular=”minute”]

1970 și 2015. Două momente în timp: un munte, o zi și 45 de ani între ele.

Notă: Acest articol vine în continuarea celui precedent (Transalpina Ski), pe post de Episod 2 al unei aventuri de 3-4 zile pe schiuri în zona Parâng (pârtie). Subliniez că articolul a fost scris în 2015 și că este posibil (sper din tot sufletul) să se mai fi schimbat între timp lucruri (în bine). Am decis să las postarea nemodificată însă cine știe cât, pentru că am dorit să păstrez momentul exact așa cum l-am simțit atunci, cât se poate de subiectiv. Am găsit articolul în drafturi chiar acum 2 săptămâni, la sfârșitul lui 2017. 

*

Doamne, cât am mai râs… Câte au fost momentele în care am rămas fără aer pe schiuri prin niște coclauri ai nimănui, curgându-mi lacrimile pe obraji cu fond de ten cu tot, de la frig, de la zăpadă, de la râs, de la plâns, nu mai știu nici eu de la ce. De foarte foarte mult timp nu am mai avut așa o ieșire plină de tipul râsu’-plânsu’.

Nu aveam noi neapărat în plan să explorăm mai departe de Transalpina, însă sâmbăta dimineața ne-a surprins printr-o pană majoră de curent în tot județul, cabana în beznă, iar afară nămeții cât casa – ninsese toata noaptea cu zăpadă înghețată. Aflăm că geneza situației se află fix în furtuna din seara precedentă, că totul e oprit în zonă, copaci cazuți & all și că instalațiile pe cablu nu vor porni prea curând – cea mai optimistă prognoză era cel mai devreme pe la un 12-1 la prânz, inacceptabil pentru schiul nostru de tipul prima gondolă-ultima gondolă. Așa că pe la 7:30 noi ne amuzam făcând planuri, proaspăt ieșiți din așternuturi prin curte.

Hai atunci să explorăm zona, nah, ce să facem altceva, că tocmai ce ne gândeam la un week-end dedicat în Stațiunea Parâng peste vreo două săptămâni, ia uite ce zonă excelentă de schi pe pârtie este Parângul acesta și noi habar n-aveam… Și, totuși, hai mai bine să cercetăm puțin înainte cum stau lucrurile prin zonă, căci e ceva acolo care nu ne miroase 100% în context. Deci pe cai la Petroșani toata lumea (în cazul nostru vreo 9).

Drumul către Stațiunea Parâng se desprinde la stânga din DN7A (cel cu brazii de data trecută, care leagă Obarșia Lotrului de Petroșani), foarte aproape de Petroșani – veți vedea un mare indicator către Hotel Rusu și Vila Parâng, ambele “landmark”-uri ale zonei. Mult mai mult decât pentru schi pe pârtie (după cum se va vedea în continuare), locul este un excelent punct de acces pentru schi de tură sau drumeție către creasta Parângului, Vf. Parângul Mare fiind cam la 4 ore de mers de la capatul telescaunului de sus.

Dragi prieteni…

Cu ce sa încep eu oare fără să fiu înțeleasă greșit? Cu telescaunul Doppelmayr nou-nouț ce porneste efectiv de nicăieri, runs mostly on empty (sau poate doar la 9 dimineața e așa?) și la care nu poți ajunge înapoi pe schiuri? Sau cu telescaunul roșu cu stâlpi galbeni construit în anii ’70 care încă funcționează (cu aceeași tehnologie, pun pariu) și în anul 2015 (și care presupun că și susține financiar pe timpul iernii toată stațiunea), cu toate că este rupt din filmele cu Nea Mărin, papornițele, diplomatul și prazul?

Te bufnește râsul. Te bufnește, nu ai cum, îmi pare rău să spun asta, după ce vii nu zic din Alpi, zic de la Transalpina a cote sau de la Poiana Brașov. Pentru ca mai apoi, când ajungi acasă și stai tu un pic să te gândești ceva mai bine, să te bufnească de fapt plânsul.

Noi, veseli și relaxați cum ne știți, lăsăm mașinile la Hotel Rusu (acest loc super-popular în zonă) și hai cu telescaunul ăsta nou-nouț-uite-că-se-poate-și-la-noi-intrăm-în-rând-cu-lumea-dezvoltăm-domenii-de-schi-ce-fain, și-om mai vedea noi mai departe. Hartă cucu, habar n-aveam exact pe unde și cum… exista un pliant cu stațiunile/ hărțile de schi din zona Parâng la gondolă la Transalpina, îl aveam cu noi, arăta bine, doar că în speța de față, acest telescaun nu apărea pe ea ca și cum ar fi fost și construit… ci doar sub forma unei linii întrerupte, am presupus noi, orice ar însemna asta, căci legendă harta n-avea și nici iconițe.

La fața locului, găsim o topografie preluată din filmele cu Stan și Bran sau, translatând în zilele noastre, Telescaunul, Parcarea și Nicăierul.

Se dă un telescaun care pornește din apropierea parcării unui hotel la a carui recepție nu știe nimeni să îți spună nimic legat de zona de schi în care te afli. Tot acolo se află și o tonetă cu geam, 1 x 1 metri pătrați, exact ca la autobuz în anii ‘80, de unde cumperi un bilet de telescaun tip RATB. Te afli departe rău de orice formă de relief pretabilă pentru sportul iubit pe care ai venit să îl practici într-o zonă atât de frumoasă. Te urci în acest telescaun și COBORI preț de vreun kilometru-doi până în fundul unei văi între două dealuri, pentru ca apoi să începi să urci cătinel printr-un punct intermediar către zona de interes. La capătul telescaunului (de unde tocmai ai plecat) este IMPOSIBIL să mai ajungi înapoi pe schiuri, astfel încât să te poți da în buclă. De la punctul intermediar al telescaunului (unde poți ajunge pe schiuri, coborând de sus) nu te poți urca la loc ca să te și întorci la mașină cum ar veni, de acolo se poate merge doar în sus, către pârtii, deci dacă ai terminat și tu ziua de schi și te afli la intermediar, mai pierzi cel putin jumătate de oră în instalație ca să urci tot dealul și să nu te dai jos din telescaun (!) – să cobori tot cu el… până la intermediar din nou și apoi să urci de fapt de la intermediar înapoi la parcare… și este foarte departe! M-am pierdut pe mine însămi. E greu de explicat dacă nu ai fost acolo. Pe scurt, un telescaun aberant și câti bani aruncați pe fereastră? Cu care sigur se putea găsi o soluție mai potrivită, mai fezabilă, mai eficientă! Pentru că zona este minunată pentru schi de fapt! Și asta doar pentru ca să existe telescaun în curtea unui “anumit” hotel, really!

Buuuun… Să zicem că suntem noi cârcotași, am umblat prea mult prin lume și suntem plini de fițe. Anul 2015, instalație NOUĂ, totul is supposed to be 21^st century… dar cumperi pass-ul de la o tăntică aflată la o tonetă ad-literam, ghișeu, care n-are nici măcar o hartă, nici măcar nu știe pe gură să îți spună și ție unde te afli și cum poți să te bucuri de ziua pe care ai ales să o petreci la ei în grădină – și în schimb primești un bon fiscal prăpadit de 1 centimetru pe 2, pe care trebuie să îl scoți de fiecare dată din buzunar și să-l arăți așa prăpădit cum e el, ud și mototolit, la fiecare urcare într-o instalație. Adică, tradus: scoate mănușa, caută bonul minuscul deteriorat la fiecare atingere (asta dacă-l mai ai de la tura precedentă), în caz că mai esti și ud pe mâini din cine stie ce motiv că doar nu ești înconjurat de zăpadă, cu atât mai rău, scapă-l pe jos printre degete, pierde-l prin buzunar, prin noroi, enervează-te, pune mănușa etc. Măi, pe bune, pui telescaun Doppelmayr NOU și nu faci un amărât de turnichet cu pass magnetic?

Și cum poți tu să spui că vrei să atragi turiști acolo? Da, zona este minunată, da, are potential, MARE, da, este în dezvoltare (? și autostrada de pe Valea Prahovei este), dar ce fel de dezvoltare after all? Pentru că dacă după prima experiență avută acolo, tu, român sau străin, te enervezi sau, și mai rău, pierzi din timpul tău și nu îți dorești să te mai întorci de dubios și inacccesibil ce ți s-a părut totul, atunci jocul este pierdut. Și problema cea mai mare nu-s neapărat aranjamentele & all. Ci faptul ca NU ARE CINE să se ocupe la modul profesionist de treaba asta, că există prea puțini oameni în administrație care să facă lucrurile să se întâmple frumos. Peste tot parcă geme de diverși nenici comozi care funcționează după reguli străvechi și care preferă să nu-și complice în general existența. Vezi cazul Transalpina din 2018. Și neatribuirea nici până în ziua de azi a contractului de administare al unuia din cele mai faine domenii de schi de la noi. Și ca să concluzionez, soluția nu trebuie să vină “de la ei”, pentru că “ei” habar nu au și pentru că orișicum acest model de gândire are rădăcini la fel de stravechi ca și “ei”. Soluțiile și punerea lor în practică nu trebuie să “vină”, e aberant să aștepți acest lucru de la niște oameni netrainuiți să faca asta, e necesar ca ele să fie construite cumva din interior, de la noi, cei direct interesați în dezvoltarea sustenabilă (economic sau dpdv mediu) a zonei/ zonelor. La fel ca multe alte treburi din țara asta. Am făcut această paranteză deși nu îmi place să intru în subiecte astfel, însă îmi aduc aminte efectiv râsu’-plânsu’ care m-a cuprins în ziua aceea. Of. Aș merge să schiez la noi. Drept dovadă, încerc să merg, cât de des pot. Însă nu pot o vacanță întreagă. Nu îmi rentează efectiv, timpul, enervarea, nebunia, aglomerația, muzica tare de la baza celor mai multe pârtii, costurile raportate la calitate, sunt multe.

În fine. Revin.

Stupefiati, căci alt cuvânt nu am – nu mi s-a mai întâmplat așa ceva nici măcar la noi (și pe bune, eu chiar nu ne văd neapărat în fundul lumii de tot, adică văd multe luminițe către care ne-am putea îndrepta, that is) – ne suim, urcăm, ajungem sus, ne dăm jos și încercăm să ne urnim pe o pârtie.

Vă dați seama că toate acestea, în 9 inși veseli și plini de chef, erau acompaniate de o serie rar întâlnită de glume și voie bună, așa că tot entuziasmați și mulți am coborât și am încercat să aflăm direcții legate de pârtii. Cu greu s-a putut, însă. Trist dar adevărat.

Evident că și aici, la fel ca și în multe alte locuri la noi, avem 2 operatori la instalații (sau mai mulți, poate?), passuri separate… Cea mai mare amețeală. Nu ai cum să înțelegi din prima cum stau lucrurile dacă nu cunoști zona. Și uite că revizuiesc postarea la mult timp după și nu mai rețin nici eu exact. Sigur sunt câteva pârtii individuale (mici, cu ski-lift/ teleschi), la care e nevoie să plătești cu totul separat (respectiv Pârtia “B” și „Europarâng” sigur). Nu mai știu exact cum e cu telescaunele (2 la număr), dacă sunt pass-uri separate sau merge același pass, impropriu spus “pass”. BON FISCAL mai corect. Mă rog, ni se arată că una dintre alternativele viabile la ora aceea era să coboram la telescaunul celalalt – cel vechi – și să folosim pârtiile deservite de acesta.

Oameni buni, să vă spun. Este ca și cum ai coborî în timp cu 30-40 de ani. Și tot 30-40 de ani socotiți în minute durează și urcatul înapoi până de unde ai plecat. Unde nu mai pui valizele, papornițele și ce și pe cine mi-a fost dat să văd în fața ochilor în acel scaun.

Odată ajunși și mai sus, ne-am orientat noi cum-necum la fața locului, nu însă fără a o lua din nou destul de nesiguri prin bălării. Marcaje sunt, să zicem, te descurci cât de cât și cu ajutorul lor, dar nu prea sunt “user friendly”, iar dacă nu cunoști deloc zona… Denumirile la fața locului sunt uneori altele față de cele de pe harta pe care o aveam, denumirile populare cunoscute de schiori cred că sunt și ele pe alocuri greu de identificat și coroborat cu pârtiile în sine arătate din vârfurile bețelor… Și problema cea mare apare de fapt dacă vrei să eviți să ajungi la vreun alt operator de instalații pe cablu și să mai scoți și alți bani din buzunar (așa cum am vrut noi, în dezamăgirea și lungirea nejustificată a momentului). Dacă ești familiarizat cu locul, știi să o faci din prima, dar dacă nu… Și de fapt lumea nu a prea știut să ne ajute concret astfel încât lucrurile să ne fie clare-clare. Și de fapt, nu “pe lume” ar trebui să te bazezi la treburi din acestea, nu-i așa?

Nah, ceea ce vreau eu să spun este că una este să fii la tine acasă și să știi locul, te dai și tu acolo pe unde mai știi, și cu totul alta să declari că vrei să modernizezi zona, dar turistul nou care vine și dorește să experimenteze și să cunoască, să se aiurească la mijlocul drumului pe un domeniu de schi care nu însumează în total mai mult de 8 km. Să fim serioși. Să nu ai tu la dispoziție local nicio resursă de informare alta decât tot felul de oameni de pe pârtie… Și poate că turistul nu are telefon, nu are net, poate că nu vrea să-și piardă timpul căutând informații aiurea. Poate ninge, poate plouă… Ce să mai zic atunci de turistul străin… acela pe care încerci tu să îl aduci cu potențialul său economic cu tot ca să contribui frumos la dezvoltarea zonei. Whatever.

Cât despre condițiile efective de schi – pârtiile sunt ok, mai ales pe sus, stațiunea fiind la o altitudine destul de joasă ca să se rezulte în permanență altfel. Nu am prins o zi foarte aglomerată – dar presupun că e destul de înghesuială atunci când e foarte multă lume pe pârtie.

Așa… Și după ce am consumat aproape toată ziua ca să ne lămurim unde ne aflăm în spațiu și care ne sunt opțiunile, gata, a expirat timpul, a trebuit să plecăm acasă, asta nu înainte de a ne îndrepta glorioși către intermediarul de la telescaunul din secolul 21, doar ca să constatăm că nu ne puteam întoarce de acolo direct la mașină, ci doar înapoi în sus (catre pârtii) pentru ca apoi din nou în jos (către vale) și apoi din nou în sus (către hotel) pe principiul hopa-mitică.

M-am supărat rău de tot în ziua cu pricina. Și serios că pârtiile și pădurea în sine sunt absolut minunate. N-aș mai fi plecat de acolo, pe cuvânt, dintre bucățile de soare sclipicios cu crengi de brad ninse… contrastul dintre albul acela și verdele închis și zemos… Pe cuvânt că uneori mă gândesc că poate tot răul spre bine… și că de fapt, din cauza educației precare a multor oameni din multe puncte de vedere, poate că e mai bine așa – să nu vină frate, nimeni, să îi alungăm pe toți :), ba chiar ce atâtea telescaune, mai bine păstrăm natura intactă. În orice caz, personal, dacă voi putea fizic, am să încerc să mă orientez din ce în ce mai mult spre schiul de tură, dacă-i musai și chiar vreau să curg la vale. Altfel, pe propriile picioare sau pe rachete prin coclauri e la fel de bine.

Știu că am lătrat rău în postarea aceasta. N-a fost loc de sclipici, visuri albe și iubiri în omăt. În speța de față eu sunt revoltată din principiu, deși sunt convinsă că exagerez și dramatizez din plin. Poate am avut eu așteptări mari (căci tocmai mă îndrăgostisem de Transalpina, cum spusei, la un munte distanță), și lucrurile cu care am dat nas în nas, de fapt comune și uzuale pentru climatul general de la noi, să mă fi dezumflat mult prea tare. Am scris postarea în 2015, imediat după epopee, însă am publicat-o abia acum, în 2018, după ce am gasit-o în ciorne. Și ce ironie! Văd că a fost scrisă în avion, în drum spre Val D’Isere, la câteva zile apoi. La care Val D’Isere  am găsit la baza pârtiei toate informațiile de care am avut nevoie astfel încât să mă simt confortabil în vacanța mea pe timpul meu pe banii mei. Poate că lucrurile s-au mai schimbat între timp și la Stațiunea Parâng. Dar nu am de gând acum să fiu politically correct, deși, da, am petrecut doar o singură zi în zonă și poate că părerea pe care mi-am format-o este de fapt eronată, și poate că after all nu ar trebui să mă revolt în fața unui lucru atât de fix și pe care nu stă în puterea mea să îl pot schimba, ci doar să schimb modul în care îl privesc sau să nu îl mai privesc deloc. N-ar fi prima oară când mi se întâmplă asta. Dar oare asta e soluția pe termen lung?

Orișicum, schimbând punctul de stație și zâmbind din toată inima, partea bună este că, în sine, o călătorie atât de în trecut este foarte greu de avut în zilele noastre și este chiar un privilegiu să o poți face atât de la îndemână. Nu? Până la urmă și în Franța există multe instalații vechi și gondole zgâriate pe toate părțile pentru piticii cu schiuri la gură, cu un farmec aparte… Dar trebuie să bați tot drumul până acolo pentru ele.

Cât despre info, am găsit câte ceva online, pe site-urile dedicate. Să îmi spuneți voi dacă vouă vi se rezultă din prezentările individuale câți administratori de instalații sunt și cum e mai bine să faci ca să optimizezi costurile raportat la cum/ cât te dai, dacă ești genul acela de schior pentru care chiar contează raporturile de genul acesta. Asta dacă îți poți da seama din prima că sunt mai mulți administratori de instalații și mai exact câți.

www.ski-in-romania.com | http://www.skiparang.ro/ro/partii.html

Harțile zonei

Cu toate acestea, sper să mă întoc în zonă cât de curând. Pentru că adevărul gol-goluț este că zona este minunată și, lăsând la o parte crunta dezorganizare, este atât de frumos pe pârtie, pe schiuri, pe zăpadă. E o zonă minunată, realmente este, atât iarna cât și vara. Și îmi doresc mult să pot reveni acolo. Doar să nu mă mai întristez la contactul cu lumea “civilizată”. Și îmi doresc la fel de mult să nu mai fie nevoie să îmi construiesc singură și nesigură informările. Off, ducem mare lipsă pe domeniul acesta de informații corecte, nesubiective și în care să putem avea încredere. Da, mai sunt aventurieri care scriu online, cu bloguri & all, însă niciodată nu știi cât de corectă e informația pusă acolo, care până la urmă, la fel ca și în cazul meu, este atât de subiectivă.

Așa că sper din suflet ca urmatoarea postare din Parâng să fie cu sclipici, cu visuri albe, fulgi perfecți și drag și liniște pe toate părțile. De la 2018 încolo, asta, căci în rest mai am de gând să scriu despre câteva ieșiri Parângoase avute în ultimii 2 ani, fie vara fie iarna, cu dublura și-alți asemenea.

Ne citim săptămâna viitoare.